Güner Akmola
Membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea și a Uniunii Scriitorilor din România
“Şal at cektım şanağa
Cibere berdım Yaylağa”
Menden kop, kop, selam et
Al yanaqlı Leylağa!
„Am înhămat cal sur, alb-negruț
Şi – n stepă l-am trimis drăguț”
Salutul meu de dor să-l ducă
Pe Leyla cea iubită să-mi aducă!„
(Cântec popular tătar)
Capitolul I. TĂTARUL ȘI CALUL
Recent, s-a descoperit în Cazachistan că primii cai domesticiți au fost cei din Asia, la vechiul popor Boltai ( bogați în mânji), acum 5.500 de ani.Tot de atunci se folosește și laptele de cal. Primii cai domestici din Europa aparțin unei epoci de acum 3.000 de ani.
Calul este un animal curat şi nobil. Tătarii sunt loiali Patriei precum calul este loial proprietarului.Sunt două sintagme scrise cu sângele tătarului stăpânind stepa cumană, pecenegă sau caucaz-crimeeană. Calul este frate.Şi armă! Într-o zi de vineri, la prânz, când se face slujba de vineri, Nursultan a născut un băiat, pe Umer, iar bunicul i-a dăruit mânzul ce trăia de 3 zile în grajdul familiei.O să-i dea el, băiatul, un nume potrivit, s-a gândit bătrânul mângâindu-și barba albă de anii cei mulți care au nins peste firele de mătase ale bărbii celor 6o de ani acum, în anul 1412, după ce Ozbek a devenit hanul kîpcegilor! Cu mii de ani în urmă, oamenii se obișnuiseră să muncească producând minunile pieilor venite de la ruși sau mordva; sau pânzeturile venite de la Egipet; sau mătăsurile venite de la China sau Iran;sau bumbacul venit de la Buhara; ori mirodeniile aduse de la țările calde o data cu perlele aduse din India.Minuni aduse și duse cu caii, cu elefanții ori cu boii, când aveau cămile norocoase ce traversau pustia purtând în desagi marfă și cultură.Când marfa depășea desaga, cultura se lăfăia spre cele patru zări, căile deschise bucurând ochii și sufletul. Calul stepei era de două ori mai mare decât ceilalți cai, se hrănea cu ierburi abia ieșite dintre stânci și bea apa ascunsă în găurile pline cândva de zăpada iernii. Dacă stepa lor era cea mai bună, cum po vesteau , atunci și calul lor era cel mai frumos și devotat prieten! Altfel, cum explicăm ocupația pecenegă de la Don la Dnyeper, la Dunăre și la Carpați în secolul al X -lea? Mahmud -al Kașgari scrie cum i-a întâlnit printre turcii oguzi în secolul al XI-lea pe țărmul lacului Cealkar : triburile pecenege au ocupat stepa de sub poalele Carpaților până la Dunăre cu cele opt ramuri, ale căror nume s-au datorat împăratului Constantinos Porfirogennetos, decedat la 959: Yavdierdim, Küergi çur, Kabukşin Güla, Suru Külbey, Karabay, Boru tolmaç, Yazı Kapan, Bula çoban, se pare că numele vin din lumea ca ilor în ce privește primul termen, răsfrăngându-se aupra armatelor, așa cum vechii turci au lăsat urme în istoria lumii.( vezi Turcii în istorie, prof. Dr. Laslo Rasonyi, Ankara, 1971, tr.în turcă, p.131) Cum acești pecenegi erau avansați în cultura animalelor, în special a vitelor și a cailor, ne amintim că ei creșteau turme mari, herghelii vestite între Don și Dunăre, făceau negoț cu ele spre sud, ajungând ușor pe malul Volgăi unde deja printre bulgari islamul era bine simțit. Mulți pecenegi au trecut la religia musulmană odată cu bulgarii de pe Volga. Avem noi, tătarii crimeeni și azi un cântec celebru:
1
„Edılnın arğı canında
Gemım qaldı qıbırdap
Barsan yarge selam de
Qulağına şıbırdap.”
În traducerea anticului cântec pornim cu observația că numele tătar al Volgăi este Edîl, Etil:
„La malul Volgăi mi-a rămas
Barca legănându-se.
De vei face un popas
Vei auzi șoptindu-se.”
Așa-i cânta micuțului Umer mama Nursultan ori de câte ori bunicul ducea băiețelul la mânz. Cosea cămășile pentru oaste și legăna cu piciorul leagănul copilului, regretând că soacra Ilmiye nu mai era în via ță. Nu era ușoară viața pe mal de Dunăre, pe aici, mereu atacau alte neamuri dinspre nord alăturându-se bizantinilor și cazacilor, ca la1050, anul cel mai cumplit de jafuri și omoruri! Nici în două sute de ani n-au uitat femeile văduve și fetele bătrîne dealurile și văile acoperite de trupuri moarte de tânăr. Treceau bieții oameni când la Islam când la Isa, iar acum se amestecară aici și cumanii, cum era beiul lor Belcer oglu Kaghen. Uzii erau cei mai mulți, creștini convinși numiți oguzi, sau Tork pentru turci, alături de musulmani convinși. Acum iar se aștepta un război mare, se adunase mult popor în spațiul mic dintre ape, căci apa dădea viața omului supus spaimei și speranței. Ea, Nursultan era mândră că se trăgea din strămoși kimek, o furase oguzul de bărbat-su cu doi ani în urmă, chiar de Kurban Bayram! La leagăn erau multe fete, băieții le dădeau drumul în aer și se bucurau cu toți de țipetele fetelor fericite, dar cinci călăreți au năvălit și au răpit fetele care nu reușiseră să se ascundă în tufiș! N-au știut de erau mongoli sau ruși sau huni, oricum soarta le-a fost așa! Acum cântă ea pomenind un mare hanat plin de a ur și herghelii de cai kîpcegi. Toată lumea a auzit că la un qurultay de pe vremea Marelui Gengis fiul dentâi născut,Djugi a venit cu 100.000 de cai kîpcegi bucurându-și tatăl și neamul! Știa Nursultan un cântec de leagăn care îi făcea băiatul prinț și pe ea nevastă de han:„Ayya bolsin, ay bolsın/Menım ulum bay bolsın” sau “Nani, nani, băiatul meu cel drăgălaș/ Băiatul meu se face un mare bogătaș”.Începu să coasă cămașa de zale a soțului care în zori pleca la război. Pacostea se vestea cumplită, mai cumplită de cât au putut înfricoșa ordiile mongole, despre care nu știm cu precizie unde se termină adevărul și unde începe imaginarul. Nursultan provenea din kîpcegii cei mari, care aveau cinci triburi: kîpcegii din Asia Centrală, yayicii de pe Volga, cei de pe malurile Donului, cei de jos de la Dnyepăr, cei de la Dunăre. Ultimii, zicea cu mândrie Nursultan, erau cei mai vestiți, ea de la dânșii provenea și pe partea unei bunici avea și sânge uygur. (fragment din volumul în lucru Povestea tătarului călare prin stepă)
