Lună: februarie 2018

 

            În anul de grație 2018 poetul urzicenean Inculeț BĂLAN ar fi împlinit 60 de ani (11 martie 1958 – 2 septembrie 1986). Directorul Bibliotecii Municipale Urziceni, domnul Alexandru Buleandră și-a asumat responsabilitatea de a publica un volum antologic cuprinzând toate poeziile rămase de la Inculeț în volumul DRAGOSTEA ÎN LIMBA ROMÂNĂ, editura HELIS, Slobozia, 2017, 148 p., pe care îl îngrijește și căruia îi scrie un „Cuvânt înainte” în care își informează cititorii în legătură cu sursele poemelor. Este vorba despre un dosar păstrat de regretatul profesor Anatol Pavlovschi, intitulat „Exerciții de sinceritate”, o culegere de poezii păstrate de prietenul de cenaclu, Gheorghe Dobre, intitulată „Spovedania vraciului sub apăsarea propriei meniri”, o altă culegere păstrată de cenaclistul Marian Ghițeanu, „Pledoarie pentru părăsirea turnului de fildeș” și, în sfârșit, un dosar întocmit de autor, cuprinzând 90 de poezii datate 15-16 februarie 1985 – 26 august 1986 pus la dispoziția lui Alexandru Buleandră de către Mariana Brutaru (Naghy), viitoarea soție, dacă nu ar fi intervenit momentul tragic.

            Mărturisesc că am stat mult timp în cumpănă să scriu despre acest volum pe care îl citisem și îl recitisem cu emoția descoperirii unui poet adevărat, dincolo de ceea ce știam eu, ca membru al cenaclului „Dor fără sațiu” în care activam. Asta pentru că, de câte ori, când încercam să scriu numele lui Inculeț Bălan, prietenul meu de cenaclu, pur și simplu, îmi tremura stiloul în mână, nu numai de emoție, ci de necaz. Vestea morții sale m-a zguduit atât de mult, deoarece crezusem sincer că a depășit pragul critic după prima tentativă, deci a confirmat teoria care spune că a doua oară nu va mai rata…Judecând momentul culminant, l-am crezut un laș, mai ales că avusesem o recentă și lungă discuție cu el. Pur și simplu, m-am simțit trădat în așteptările mele. Mă bucuram enorm când îl vedeam urcând grăbit la etajul IV, vis-a-vis de blocul meu, până la prietena lui, Mariana, și eu, ca un hoț de sentimente, vedeam prin perdea sărutările lor pătimașe, fără ca să-și dea seama că cineva îi urmărește. Uitau lumina aprinsă. Chiar cu o seară mai înainte am zărit umbrele celor doi îmbrăcându-se și pregătindu-se să iasă în oraș. Când au părăsit camera, au stins lumina. Pentru mine, a fost pentru totdeauna…Mai mult, tocmai venisem din concediu la început de septembrie și mă pregăteam să încep școala. Ne-am întâlnit întâmplător în librăria orașului. Desigur că primele replici după strângerile firești de mâini au fost: „Ce-ai mai citit?” După alte câteva informații, conveniserăm să ne întâlnim a doua zi tot la librărie, să facem schimb de cărți, ceea ce s-a și întâmplat. El mi-a adus volumul de poezii „Dulapul îndrăgostit” de Emil Brumaru, iar eu tocmai fusesem entuziasmat de „Sfârșitul bahic ” semnat de Petru Popescu, scriitor atunci în vogă, pe care i l-am și recomandat. Nu știu de ce, asocierea celor două titluri de cărți, atunci fără vreo semnificație, azi îmi sună un fel de premoniție a dezastrului…

            Nu am avut tăria să particip la înmormântare după momentele pe care tocmai le-am relatat, dar am aprins o lumânare, apoi am vărsat o lacrimă la mormântul lui împreună cu prietenul comun Marian Ghițeanu. Am citit necrologul rostit de către profesorul Pavlovschi, dirigintele său și mentorul cenaclului, din care citez: „Inculeț Bălan, slujitor al culturii, poet și interpret de teatru, a părăsit fulguranta scenă a vieții și a plecat în ținuturile întunecate ale neființei. Înculeț a îndrăgit oamenii […], a iubit poezia. Poezia a fost întotdeauna împărăția sa de rai unde se dezbrăca de toate necazurile și zbuciumul vieții.” A rostit multe și adevărate profesorul, amintind că a fost fondatorul cenaclului „Dor fără sațiu” din Urziceni alături de prietenii săi Gheorghe Dobre, Valentina Minea, Cornel Iliescu și Viorel Iagăr, că a organizat sute de reprezentații de muzică și poezie în localitățile județului, că a fost actor de talent în piesele jucate împreună pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din oraș, și nu numai. A subliniat faptul că era un poet adevărat și că ar fi devenit un mare poet român, călcând foarte aproape pe urmele lui Nichita Stănescu, dacă…

            Cât de importantă ar fi putut fi poezia lui Inculeț Bălan în fulguranta-i tinerețe, ne putem da seama citind volumul de față. Cât de mare poet ar fi devenit acum, la 60 de ani, câți ar fi împlinit, putem intui recitindu-i poemele și plasându-le în contextul mai larg al evoluției poeziei românești de atunci și ajungând până în contemporaneitate. Opinia mea este că Inculeț Bălan era deja o voce originală, recunoscută ca autoritate în mediul cenacliștilor, iar, dacă ar fi apucat să-și publice volumul de poezii, după cum intenționa, ar fi devenit o voce unică între poeții generației sale, prin talentul său, prin profunzimea și prospețimea versurilor, prin  ușurința cu care trecea de la poezia clasică la cea modernă, prin cunoașterea în profunzime a poeziei române și universale, dar și prin ancorarea puternică la mișcările optzeciste ale  poeziei românești contemporane cu care era la curent. Eu intuiesc, din cele ce am citit, că Inculeț ar fi devenit la fel de bine un mare eseist, dar și un prozator de talent, având în vedere că devora pur și simplu marile capodopere, românești și universale ale genului, nu degeaba…

            Un prim argument al afirmației care, la prima vedere pare riscantă, ar fi maturitatea gândirii poetice și profunzimea intelectuală, morală, filosofică, estetică, dublate de o mare responsabilitate artistică. Citez aici răspunsul său (avea doar 18 ani) la un chestionar despre cultură dat de profesorul-diriginte la absolvirea liceului: „Cultură dobândită s-ar numi: lărgirea orizontului (atât științific, cât și literar), maturitate în gândire, descoperirea vocației, deschiderea perspectivei de a-mi subordona trăirile, și bineînțeles, acumularea unei experiențe de viață. Filozofie mai multă, dacă s-ar fi putut ceva mai pură, fără implicații politico-economice.” Răspunsului acestuia, poetul îi alătură și un splendid poem în proză, dovedindu-și talentul descriptiv: „Seară de mai în clocotul inimii. Mă pătrunde mireasma acestui mai solemn, încât și plopii – limbi de somn în altarul gliei – încep să adie cu un lung și nesfârșit semnal de aer ud. Gări bântuite de umbra sunetelor rămân suspendate în abur. Asfaltul se mută-n cer; prin sita spațiului trecând, se aud simultan fluturi jertfiți. La dispersia inegală a luminii vin paznicii întunericului ca niște gardieni trimiși în vremuri de restriște.” Atunci, finalul acestui scurt și dens eseu nu spunea nimic, acum, după cele întâmplate, îmi spune prea multe…Tot acolo, mai alătură un sonet, spre a nu rămâne dator cu o promisiune, dirigintelui. Pentru edificare, îl citez în întregime. Se numește „Ceasul lumânării”:

            „Deși chiar gardurile au înmugurit/ și-n cană stropul apei mă îmbată/ vreau să alerg în burg necontenit/ la ceasul când Iisus va bate-n poartă./ În stradă aerul cutreierat sucombă/, neliniștea se mută și-n altar/ sub pașii mei plesnește câte-o bombă/ dezamorsată-n ritm de secundar./  Răsar din mine flăcări mari de scrum./ Trăind atâtea nopți fără mireasă/ m-am hotărât să mă închid în turn/ ca un haiduc din era tenebroasă./ Arde cărarea cu țipăt de cuc nebun/ și ceasul lumânării se-apropie de drum.”

            O cercetare foarte atentă a sonetului ar descoperi un grup de cuvinte aflate în sfera semantică a „lumânării” din titlu (Iisus, altar, scrum, flăcări, arde, închis, sucombă, nopți, neliniștea, tenebros), dar și din sfera semantică a timpului, unde simbolul „ceasul” se repetă, nu întâmplător, de trei ori. Însăși asocierea celor doi termeni ai metaforei din titlu, aparținând la două sfere semantice contradictorii, oarecum oximoronice, trimit aluziv la un moment final. Se pare că, în profunzimile ființei sale, clepsidra timpului începuse să-și lepede nisipul, iar timpul să-și măsoare secundele. Să nu uităm că, la prima tentativă, apucase, până a fi salvat, să scrie cu sânge pe pardoseală: „Poezie, te iubesc!” Ca să mergem până la capăt, el este inventatorul termenului „hemo-glife.” Urmărind și mai atent profunzimile sonetului, acesta ar fi putut avea un alt sens dacă poetul ar fi scris „luminării” (limpezime, optimism) în loc de „lumânării” (noapte, tenebre). O singură literă face diferența dintre două chei total contradictorii în care ar fi putut fi citit sonetul. În mijlocul poeziei ne atrage atenția un vers încărcat de semnificații foarte adânci: „Răsar din mine flăcări mari de scrum.” Versul, prin construcția oximoronică, trimite direct la condiția creatorului, la transpunerea artistică superioară a imensei combustii interioare pe care i-o provoacă creația și, desigur, și la finalitatea argheziană a acesteia: odată creația încununată, creatorul dispare. Mi se pare o replică foarte izbutită, desigur, păstrând proporțiile, la celebrul vers eminescian „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.” Ultimele două versuri – cheie – sinteză ale sonetului, conțin două metafore  („cuc nebun” și „ceasul lumânării”), care, citite în cheia existenței lui meteorice, sugerează viitorul său gest, anticipându-l, esențializând trăirile și intențiile sale. Dar cine ar fi putut să-l întrevadă? Era prea tânăr, avea poezia în sânge și talent cât cuprinde limba română.

            Că era un poet matur și responsabil, o dovedește o însemnare de-a sa, foarte prețioasă, după aproape zece ani de poezie și de cenaclu, datată 1 iulie 1985, care poate fi considerată fără dubii, credința sa referitoare la rosturile și la menirea poeziei și a creatorului, adică arta sa poetică: „Trăirile mele zilnice, tot <tezaurul> de fapte cotidiene se cristalizează undeva, în memoria mea afectivă, un fel de cimitir al întâmplărilor și al unor gesturi neterminate. Scrisul este arheologie, dezgropare a vestigiilor existențiale și spirituale, aproape carbonizate în sub-straturile conștiinței. Aducerea zăcămintelor la lumină este prima fază a acestei trude. După faza arheologică urmează cea arhitectonică, la fel de importantă, când ordonarea cărămizilor și a coloanelor de susținere a <edificiului> în curs de ridicare, reprezintă suma căutărilor anterioare, obiectivarea lor și ruperea de sol. A dezgropa relicvele unei păsări, a-i curăța elementele ei calcinate, a-i reface, aproape alcătuirea, penajul, și a o vedea renăscând în ideea de zbor, iată, cititorule, realul – trecut într-un fantastic – prezent, ceea ce schematizează la maxim timpul – poem ce se eternizează. Aceasta-i amprenta constituțională a poemului nostru.”

            Recitind volumul, am realizat că o singură, chiar amplă cronică de întâmpinare a volumului, nu acoperă întreaga gamă de idei și sentimente. Cred că unica soluție de a epuiza subiectul o reprezintă cercetarea amănunțită, într-un serial, a ciclurilor întregului volum, urmărind poem cu poem, bineînțeles făcând selecțiile necesare. Numai astfel cred că s-ar putea reuși descifrarea mecanismelor creației acestei unice voci ce se anunța în poezia românească. Este omagiul meu adus prietenului Inculeț și, odată cu aceasta, îmi îndeplinesc o datorie sacră față de cititori, care merită să-i cunoască îndeaproape opera poetică.

1.      „din spusele unui fermicat de danțuri” (martie, ’85)

             Este un poem de dragoste. Îndrăgostitul descoperă inefabilul feminin pe care îl vede ca pe „un ultim vestigiu al seninătății pure”, „un dor viu”, „o icoană ferită de pângărire.” Dansul femeii devine, pentru îndrăgostit, „rostogolire de stea” (metaforă rară, unică, sugerând sublimul în dans, vraja transmisă poetului), iar în mișcarea mâinilor și a picioarelor, vede „fuioare de lumină” (vrajă totală).  Prin dans, se realizează transfigurarea artistică: „din danțul tău se mută/ în mine o muzică nemaiauzită/.” Cu alte cuvinte, arta dansului este generatoare de altă artă, muzica versurilor. Efectul: „vreau să încarcerez acea muzică a unicității/, a ființei ce mă refuză cu înverșunare/.” Finalul: „fug pe urmele care vin după mine până la ultimul pas./” Dansul fetei iubite este o poveste de dragoste neîmplinită, refuzată, o sursă de inspirație, vrea să spună poetul. Totuși, acesta izbutește, la nivel artistic, să „încarcereze” clipa sublimă. Sincretism poetic desăvârșit. O artă, „danțul”, dă naștere altei arte, poezia.

            Poetul folosește intenționat cele două arhaisme morfologice în titlul textului, semn că se apropie de postmoderniști, căutând ludicul ca exprimare artistică superioară. Ceea ce-i reușește pe deplin..

2.      „anateme” (19 martie 1985)

Poemul este prea frumos și prea adânc, să nu fie citat în întregime:

„care mă îndepărtează de copilărie?/să-i fie inima de crustă!/ care mă rupe florilor/ să-i fie dulcele mai amar decât pelinul!/ cine seamănă sârmă ghimpată/ pustia să-i potopească setea/ când ceasul va fi să-i sune!care de mine se va-ntrupa?/ Maria ca mine să se cheme.”

            Aici, ludicul este mascat într-un blestem. Modelul este cel popular, bine reprezentat în volumul „Mare-i ziua fără tine.” Un admirabil „blestem părintesc” îl descoperim în „Ciocoii vechi și noi”, al lui Filimon. Așadar, Inculeț a pornit de la cele două modele pe care, cu certitudine, le cunoscuse. Numai că, la el, semnificațiile vin din perspectiva sintactică, întrucât antepune propozițiile subiective regentelor, accentuând „făptașul”, iar, la rându-i, echivocul vine din subiectele subiectivelor care sunt niște pronume relative fără gen, ce conferă ambiguitate comunicării, „care” și „cine”. Aceste pronume relative, dar și subiecte în propozițiile lor, au corespondent în principale, (interesant!), verbe la conjunctiv prezent: „să fie”, „să potopească”, „ să sune”, „să cheme”, care conjunctiv, la nivel gramatical, arată o acțiune posibilă, realizabilă. Aș citi aici nu dorința de pedepsire, ci, mai degrabă dorința de a împiedica fapta, intenția. Citarea Mariei Fecioara în final, schimbă complet datele poemului. Este blestemul întrupării sublime a poetului în propria-i creație.

3.      „o păcălire a morții” (26 oct. 1985)

              Cititorul are de la început impresia că îndrăgostitul își alege ca interlocutor iubita. Faptul este marcat stilistic prin vocativul „iubito” (marcând adresarea) și prin interjecția „hai”, amândouă constituite într-un îndemn. Propoziția următoare s-ar fi putut fi o dorință împlinită, dar dorința ar vrea să fie dusă la îndeplinire de amândoi, adică de a-i fi părtașă. Versul trimite al amânarea clipei fatidice care pusese deja stăpânire pe el: „să mințim destinul câteva luni.” Propoziția cade ca o cădere de cortină. Să fie presentiment? Există acolo un verb la imperativ, „lasă-mă” (lângă tine), urmat de patru conjunctive, fiecare marcând câte o altă dorință care trebuie înțeleasă de către iubită: „să te ascult”, „să te învăț”, „să te spun așa cum ești”, „să nu fugi de oglinda mea” de fapt, transmite nevoia stringentă de a realiza sudarea, eternitatea iubirii. În continuare, verbele sunt la viitor, visul se vrea împlinit: „ne vom crenela cu iluzii”, „am să găsesc în tine un alfabet”, „ai să scrii cu el.” Spre final, două versuri cheie: „eu, poate, nici n-o să exist cu adevărat/ decât așa, ca o dâră a scrisului tău/” care schimbă datele ecuației poetice: iubita este convertită în poezie. Curat sincretism. Ca la Nichita. La fel de profund: sângele care a putrezit paginile păcălind destinul, „păcălește încă haosul/ prin noi.”/ Mai este un vers care trimite la gestul izolării creatorului, așa cum se zice că Nichita nu a ieșit dintr-o casă de la marginea orașului până nu a finalizat cele „11 elegii”: „vom merge la marginea orașului/ într-o casă uitată.” În final, cititorul se întreabă: „Cine-i iubita?” Nu, nu-i o femeie, femeia-i doar iluzie, iubita este poezia. Așadar, treptele creației: chemarea, impactul, metamorfoza (creatorul se topește în creația sa) și eternizarea. Moartea poate fi amânată (înșelată) prin creație! Din nou sincretism. Semn de aleasă și profundă poezie.

4.      (amprenta poemului) (1 iulie 1985)

            Este o proză poetică sub forma unui un eseu care a fost citat în preambul, putând fi perceput de către cunoscători ca o artă poetică. În esență, memoria afectivă tezaurizează faptele cotidiene, trăirile, devenind „un cimitir al întâmplărilor și al unor gesturi neterminate.” În opinia sa, scrisul este pură arheologie, dezgropare a vestigiilor existențiale și spirituale, „aproape carbonizate sub straturile conștiinței.” Faza următoare a creației este arhitectură, adică „ordonarea cărămizilor și a coloanelor de susținere.”

            Poetul îl înțelesese bine pe ermeticul Ion Barbu, din moment spune același lucru ca înaintașul său despre nașterea poeziei, în strofa a doua din „Joc secund”: „Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi/ Și cântec istovește, ascuns cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi/.”

5.      „împreună” (15-15 .02. 1986)

          „Personajul” este, de acum, cel invariabil, poetul. Interlocutorul este „tu.” Să fie femeia? Să fie poezia?, se întreabă cititorul, căutând să dezlege echivocul. Să-l urmărim pe poet în prima strofă: „La o depărtare de mine/ te joci cu o pală de vis/ migrându-mi privirea./” Este aluzia unei posibile sudări androginice, aproape să se producă. Scena lumii surprinde și ea momentul apariției poeziei-iubitei (iarăși sincretismul poezie-iubită) asemuit cu „un dor de lumină/ scăpat ca o ceață.” Finalul este dangăt straniu de clopot: „Doar noi, împreună/ suda-vom cu lacrimi de piatră/ iubirea născută-n amurg.” Rămâi cu întrebări: Iubirea este zădărnicie? S-a născut prea târziu, „în amurg”? Oricum, sudarea, în moarte, s-a înfăptuit, pentru că-i pecetluită „cu lacrimi de piatră.” Metafora-oximoronică să fie tradusă prin imaginea crucificării?

6.      „gândindu-mă la tine” (24. 02. 1986)

             Poemul acesta este ilustrarea perfectă a simțirilor post-traumatice recente, un fel de trezire la realitate, o reflectare ieșită din subconștientul de-abia trezit. Aici poetul vorbește despre „hemo-glife”, termen de el inventat pentru a defini stările trăite în momentul „astral”, refăcându-le secvență cu secvență, care puteau să-l ducă la întuneric, dar l-au scos la lumină:  „cu sângele meu am închipuit/ o scriere despre tine/. În versuri cutremurătoare, are tăria să facă mărturisirea experiențelor: „de fapt, nu sângele/ mă podidise acolo, jos,/ pe pardoseala acelui întuneric/.” Oricum, cercetând negația din primul vers, cititorul se așteaptă la justificarea faptelor. Oricine s-ar fi întrebat: Ce l-a determinat să facă gestul suprem? Din nou, poetul recurge la echivoc, adică aducând în prim-plan sincretismul poezie-femeie: „fluviul iluziilor despre tine:/ era, așa, o ceață tulbure/ din care nu s-ar fi născut/ niciodată vreo ploaie aleasă,/a trebuit să mă golesc de ea/ pentru a începe, din nou, /să mă gândesc la tine./ Rămâi, în final, cu întrebarea. Gestul a fost gândit de el ca o necesară purificare. Oare „glasul copiilor” de afară, auzindu-i prin negura neființei, sau poezia l-a salvat?

7.      „bună dimineața (24. 02. 1986)”

             Este poemul exploziei, al victoriei asupra morții, al trezirii la o nouă viață, al detașării de sinele trecut, detașat de lume, care transmite un optimism debordant: „mi-e dor de soarele/ ce-a smuls din sânii tăi/ laptele sărutului dintâi/.” Revenirea este asemănată cu primul strigăt de uimire al copilului la venirea pe lume, cu prima gură de lapte primită de la sânul mamei. Este un dialog cu sine însuși, simțind că „mi-am uitat de mine.” Este poemul cu cea mai mare încărcătură de ambiguități care curg în șuvoi până în final: „o lume s-a lăsat plouată de el”, „și ei m-am uitat de mine”, „și disperați ca un cer lunecând/ spre trezie,/ am rămas numai eu/, cu dorul meu/, un „bună dimineața./” Urarea aceasta face cât o mie de metafore. Uneori, a încerca să pătrunzi prea mult în intimitatea unei poezii, înseamnă a-i răpi farmecul.

8.      „dragostea în limba română” (14. 03. 1986)

             Poemul sună a confesiune, întrucât își ia iubita ca interlocutor. Dovada? Cele trei adresări, „iubito.” Prima, în debutul poemului, marcând bucuria, încântarea, fericirea reîntâlnirii, a revenirii la viață: „bine-ai venit, iubito, în viața mea/ care a devenit a noastră./” Argumentul este justificat imediat: „e atât de multă limbă română/ în viața mea de la tine citire/ încât doar viața noastră poa’ să cuprindă/ o altă viață închinată alinării lumii întregi.” Nu întâmplător poetul a scris sintagmele „viața noastră” cu litere cursive, justificându-și cununia pe vecie cu limba română, în care identificăm iubita. Limba română este balsam pentru poetul care simte nevoia alinării: „te așezi cu capul pe mâna stângă/ și arsurile mele se sting./” Acesta își dorește și simte vindecarea, undeva culpabilizându-se pentru gestul rătăcirii: „mă vindec cu tine, iubito,/ cu toate uneltirile mele/ împotriva mea.” Ultima secvență a poemului în care apare vocativul „iubito” este asociat cu verbul la prezent „plâng”, așadar o revărsare de durere nu pentru sine, ci pentru toți semenii: „plâng, iubito,/ cât mă țin lacrimile/ pentru scârba de durere/ a acestui pământ.”/ Plânsul: ușurare, balsam, remușcare, lepădare de Satana.’

*

            Câteva observații asupra acestor opt poezii selectate din primele 15 ale acestui ciclu pe care Inculeț le-a lăsat într-un dosar deja pregătit pentru publicare, punându-i și titlul, „Dragostea în limba română,” sunt necesare. A se observa că poetul intenționat folosește substantivul–subiect „dragostea”, articulându-l cu articol hotărât, spre a trimite la ceva cunoscut de vorbitor, implicându-l în actul iubirii și al creației, făcându-și de la început cunoscută intenția de a sugera permanentul sincretism. Nu întâmplător preia modelul de la Nichita, pentru că lumea poeziei românești se afla încă sub impresia puternicei emoții provocate de moartea prematură a idolului acelor generații (m. 1983). Sincretismul acesta este numitorul comun al acestor prime poeme, ceea ce-i reușește pe deplin, dovedind maturitate poetică și mobilitate a spiritului, fapt ce conferă, după cum vom mai vedea, unitate întregului ciclu. Nichita nu sare peste etape, adică, în tinerețe scrie poezii de dragoste („O viziune a sentimentelor”-) apoi își face deschiderea și spre celelalte teme care deja l-au consacrat. Sunt multe de spus. Inculeț sparge etapele, aducând în prim-plan sincretismul poezie-iubire. A nu se înțelege că aici fac comparație între cei doi poeți, care nici nu este posibilă, având în vedere vârstele creațiilor, ci doar am dorit să evidențiez impactul, mersul poeziei acelui moment, despre care s-ar scrie o teză de doctorat, dacă am avea în vedere ansamblul creațiilor pe această temă.

            Atrage atenția faptul că Inculeț Bălan își datează cu exactitate creațiile, mai precis prima poezie a ciclului, „din spusele unui fermicat de danțuri” este datată „martie ’85”, iar ultima, cu un titlu răvășitor, „înveșmântare”, (26. 08. 1986), precedat de altul, al cărui nume  nu mai trebuie decodificat, „deșert”, doar cu o săptămână înainte de final. Așadar, în acest interval de timp poetul a fost preocupat să pună ordine în volum cu destulă minuțiozitate, cu alte cuvinte și-a premeditat și și-a pregătit sfârșitul. Urmărind cu atenție datarea celor 94 de poeme, se observă ușor că temele lor urmăresc îndeaproape meandrele nefericirii lui: primele cinci texte pregătesc actul prim, iar următoarele sunt explozia revenirii la viață după prima tentativă.

Celelalte? Își lărgesc aria tematică, vibrațiile poetice, mesajele și disponibilitățile prozodice și stilistice.

Încântare. În serialul următor…

Titi DAMIAN