„ Mama noastră – Veladiye Ametovna Nasîrova, s-a născut la 4 mai 1922 în satul Qîzîltaș, din reg.Yalta; a murit la data de 24 ian.2009 în orașul Qoqand din Uzbekistan. Înainte de război începuse să studieze la Institutul Pedagogic de filologie din Aqmescit. Dar războiul, apoi surghiunul, nu i-au permis să-și continuie studiile” – așa își începe amintirile despre Veladiye Nasîrova fiul ei, Ruslan Mustafaev. Ne exprimăm recunoștința și mulțumirile pentru Duslan aga și Akim Müstiafaev pentru ajutorul acordat în redactarea acestor amintiri.(Revista „NENKECAN”(se pronunță NENKEGEAN)nbr.18 / 2017, pag.6-13); traducerea din lb.rusă – de E.Bekirov)
„Noi am intrat în Bagceasaray în ziua de 17 aprilie 1944, orele 15,00 când orașul a fost eliberat de trupele germane(.Ne-am îndreptat spre comitetul raion al (n.n. de partid comunist). (…) Eu, secretar al Comsomolului, îl cunoscusem pe Murtazaev la Krasnodar, el acum era secretarul prim. La Bagceasaray erau aduși mulți răniți, din împrejurimi și din Aqyar (Sevastopol). Trebuia să deschidem un spital.(…) A doua zi, Murtazaev m-a chemat urgent în biroul lui. Acolo l-am cunoscut pe comisarul Mustafaev Selim aga, șeful partizanilor crimeeni de sud după unirea tuturor partizanilor antifasciști tătari din munții Crimeii. Ne-am salutat cu repect, apoi am observat că Mustafa aga nu-și dezbrăcase încă hainele de partizan. „Abia de câteva zile am terminat războiul din pădurile noastre”, n-am apucat să mă schimb, acum am fost chemat la partid, la obkom, a mai spus el. Trebuie să merg la Aqmescit(Simferopol). Lângă el se mai afla un om, unul din comandanții partizanilor otrad. *-Uite, ascultă cum Selimov îl laudă pe Muedinov al tău, a spus Murtazaev.(îl propusesem ca secretar II)
*-Ai făcut o treabă bună luându-l pe Muedinov ca secretar II, a încheiat Selim ov. Merită flăcăul! Este curajos, el era razvezka la noi, ne dădea informații foarte bune. Rămâneam uimiți de spiritul lui de observație. Orașul îl considera dușman, ba erau chiar să-l omoare. Le-a suportat pe toate. Comandamentul a luat în considerație curajul și abnegația sa ( sub acoperire lucra la nemți) și l-a decorat cu „Steaua Roșie”.(…) Atunci i-am pus la dosar caracterizarea.
Partizani tătari antifasciști din grupul de sud unit(1942-1944)
Au trecut ani…În 1946 , eram la Andijan, Uzbekistan. Într-una din zile am fost chemată la NKVD. Omul care m-a primit mi-a făcut semn să iau loc. Apoi, a trecut direct la subiect: să-i vorbesc despre Muedinov cu observația ”trebuia să știți pe cine luați la muncă în cadrul comitetului de partid raional. Eu am sărit de la locul meu:
– Ce spuneți dv? Muedinov n-a fost trădător. Era un partizan curajos și războinic! Partidul l-a lăsat în oraș. A intrat în serviciul poliției ocupându-se de „razvedka”. A primit medalia „Steaua Roșie” din partea comandamentului de partizani uniți în sud. Despre el puteți consulta caracterizarea acestui comandament. *-Ai vreun martor care să susțină ideea aceasta? Eu lăsasem atunci la Aqmescit toate actele cu referire la Muedinov, în cadrul oblast comsomol-ului. Tovarășul Selimov, comisarul partizanilor de sud uniți trăiește la Tașkent, el poate să dea mărturie. Vitejii partizani fuseseră declarați haini, trădători, fuseseră arestați, aruncați în închisori sau în lagăre. Ei erau jertfele surghiunului nostru, ei nu aveau nici măcar posibilitatea să-și dovedească adevărata identitate. Au mai trecut ani…În 1981 am primit o scrisoare din Crimeea. Oare cine putea să-mi scrie mie din Crimeea? Când am deschis plicul, am văzut că îmi scrisese Muedinov. Da, da, Useyin îmi scrisese. Cum a ajuns el în Crimeea? Useiyn scria că a stat 6 ani la închisoare, apoi a fost eliberat. Recunoscându-i -se drepturile, a primit voie ca să trăiască în Crimeea. Fiind „Partizanul Marelui Război al Patriei” i-au redat medalia aceasta, Dar ordinul „Steaua Roșie” nu i s-a înapoiat. După o perioadă scrisorile ne-au fost întrerupte.(…) Către sfârșitul lunii aprilie 1944 am înmormântat cu mare alai trupurile comsomoliștilor podpolieci care fuseseră uciși de nemți înainte de eliberarea Bagceasaray-ului. Am făcut această înmormântare de suflet la rugămintea părinților lor. Erau 22 de comsomoliști tătari.În plus, i-am înmormântat și pe acei răniți din spitale, care au murit după ce apăraseră ca soldați orașul Aqyar. Îmi amintesc câteva nume ale voluntarilor: Rebya Gepparova, Suvade Useiynova, Sidika Halilova, Bilal Osmanov, Mustafaeva, Uriye Osmanova, Umerov, Suvade Muratova, Rudenko,Tarasova, Diana Safarova, Irina Bugașceva și, firește, Useiyn Muedinov. Mai erau și alții. Ei au muncit cu devotament sovietic pentru a se întemeia comitetul raional, spitalele, armatele necesare, frontul, deseori pregătind cadouri de la ei pentru răniți. Da, însă, curînd, viața oamenilor va fi spulberată, în 20 de minute, ei, fiii unui popor întreg vor rămâne fără de niciun drept! Nimeni nu știa de drama trăită de către ceceni și inguși în februarie 1944. Răniții spitalelor spuneau: „voi sunteți un popor minunat, aici ne simțim ca acasă! Ne îngrijiți și ne mai aduceți mâncăruri de ale voastre de acasă. În data de 15 mai 1944 a intrat în biroul meu una dintre fetele activiste ale comsomolului,Uri ye Osmanova, spunând speriată: *-Veladiye! Cică au de gând să-i trimită în surghiun pe tătarii crimeeni! Mi-a spus locotenentul rănit care locuiește în casa noastră. Așa mi-a spus: „Nici eu nu cred, pentru că este foarte greu să scoți un popor întreg din țară! Oricum, voi să fiți pregătiți pentru orice eventualitate, pregătiți-vă mâncare! De frică, am alergat la tine, poate că tu știi ceva… Nici eu n-am crezut, se discuta despre cei care au colaborat cu nemții în vremea ocupației germane, dar nu era de crezut că tot poporul se va trimite în surghiun. Așadar, am liniștit-o pe Uriye.(…)
În dimineața zilei de 17 mai (n.n. 1944) a venit mama. Ei (ea și fratele meu) abia acum reveniseră la Aqmescit-ul eliberat de ocupație (n.n. germană). După ce ne-am salutat, eu m-am repezit la comitetul raional. Seara, m-am întors devreme acasă. Mama m-a anunțat că va pleca să-și viziteze rudele. Nu puteam să ne închipuim nenorocirea care urma peste câteva ore să ne lovească! În 20 de minute poți să-ți părăsești locuința pentru totdeauna? ! Mamele își vor pierde copiii, copiii se vor rătăci de mame! Ani de căutare prin Urali, Asia Centrală, Siberia, ne vor măcina sufletele și trupurile înfometate și bolnave de spaimele secolului! Foștii partizani (n.n. anifasciști) vor primi lagăr pentru 25 de ani! (…)
Revista Nenkegean apare sub directa coordonare a d-nei Zera Bekirova ( textul meu este o traducere din paginile 6 -13.
În zorii zilei de 18 mai la ora 5 ,00 (n.n. 1944) cineva a bătut la poarta noastră. Tanti Ayșe a deschis.Au intrat înăuntru oameni înarmați, ostași. Eu eram adeseori chemată în miez de noapte la muncă. De aceea nu m-am gândit la ceva rău. M-am îmbrăcat repede și am ieșit în curte. În fața mea s-a oprit locotenentul NKVD /- Ce s-a întâmplat? Sunt chemată la lucru? am întrebat eu. El tăcea. Apoi, privindu-mă în ochi, a vorbit cu voce înceată: *-Partidul și guvernul URSS, conform hotărârii comitetului executiv, a decis surghiunul tătarilor crimeeni din Crimeea. El a mai spus câte ceva, dar eu nu înțelegeam. *- Pe cine scot din țară? Unde îi scot? Locotenentul a repetat. *- Toți sunteți scoși, împreună cu guvernul Crimeii. Deci, locotenentul care lucra în medicină, Iza Dalinski și căpitanul rănit au avut dreptate. Ia uită-te, n-am crezut în vorbele lor… Acum, nici acum nu cred, chiar după ce am auzit vorbele locotenentului NKVD! Eu devenisem de piatră, acolo unde mă aflam, eram inconștientă. Privirile mi s-au întunecat, în gât simțeam un pumn care mă sufoca. (…) Când am terminat de dat în primire actele de la locul de muncă, am fost duși în locul unde fuseseră adunați toți locuitorii tătari din Bagceasaray. Eu eram cu Sayde, aveam de o parte și de alta soldați înarmați. La capătul străzii l-am văzut pe Murtazaev dus între soldați. El era îmbrăcat ca întotdeauna în haine militare, pe piept strălucea medalia „Pentru apărarea Aqyar-ului” Șchiopăta. (…) În timpul ocupației (n.n. germane) aici, în maidanul orașului nemții adunau oamenii pe care apoi îi împușcau. De aceea tătarii strigau, crezând că rușii vor proceda la fel, împușcându-i. Mulți oameni fuseseră scoși în 15-20 de minute din casele lor. Nu aveau decât hainele de pe ei. (n.n. din alte mărturii știm că cei care s-au opus erau împușcați, conform ordinului).(…) La ora 10,00 dimineața ne-au urcat în vagoane. Se pare că aceste vagoane erau de transport marfă. Vagoanele erau împărțite în trei părți, de cîte două etaje. În loc de ferestre aveau o deschidere de 20 cm care fusese închisă cu scânduri prinse în cuie. Noi am avut parte de un vagon special, eram 10 oameni cu membrii familiilor noastre. Numai mama mea fusese trimisă cu primul eșalon. În alte vagoane erau câte 30-35 de oameni. Toate erau păzite. Era înterzisă deschiderea ușilor. Nu aveam voie să coborăm ca să luăm apă, setea era unul dintre dușmanii noștri. După 20 de zile de drum oamenii au simțit căldurile înăbușitoare ale Asiei Centrale. Drumul nostru în Uzbekistan a durat o lună. Pe noi ne-au oprit la colhozul Urgut din raionul Ahunbabaev regiunea Samarkand. Acolo, ne așteptau alte necazuri (n.n. din alte surse am aflat că uzbecilor li se spusese că vor veni criminali, de aceea au fost primiți cu pietre…Abia când au coborât bătrînii cu bărbile albe, femeile cu părul alb și copiii soldaților de pe frontul antihitlerist, strigând: „Allah! Allah! și sărutând pământul, uzbecii au înțeles cine erau surghiuniții).(…) Evenimentele tragice ale acelor ani nu ni le amintim ușor. Da! Însă tinerii nu trebuie să uite rănile care vor mai sângera multă vreme pe trupurile poporului nostru. Și, la asemenea fapte, trebuie să adăugăm forța supraviețuitorilor.
Traducere şi prezentare: Guner Akmolla
