Din perspectivă psihosociologică, doi oameni care stau de vorbă sunt, de fapt, șase: ei înșiși, părerea fiecăruia despre sine și părerea fiecăruia despre celălalt. Ne înțelegem mai bine identitatea personală dacă ne raportăm la ceilalți, adevărate oglinzi mai mult sau mai puțin deformate în care ne reflectăm și care ne permit să ajungem să ne înțelegem mai obiectiv. Lucrul este valabil nu doar la nivel personale, ci și la nivel de națiune. Lumea de azi pare un adevărat ,,bazar cultural” (Bauman), în care coexistă, în mod obiectiv, spații culturale diferite, idei, concepții, obiceiuri și tradiții diferite, doar dialogul intercultural constituind suportul optim pentru buna conviețuire. Ceea ce atrage după sine problema tensiunii dintre cultura proprie și cea străină cu care se intră în dialog, simțindu-se nevoia delimitării propriei identități și raportul acesteia cu ,,alteritatea” pe care o implică interlocutorul. Nu putem deveni conștienți de propria identitate, de elementele specifice nouă decât dacă ne raportăm la altul și observăm, prin comparație, ceea ce ne distinge ca individ sau grup.
Constatăm azi că asistăm la o hibridare culturală și la un ,,amestec al lumilor”, susținea Zygmunt Bauman, cunoscut sociolog polonez postmodernist recent trecut în cele veșnice. El spunea că, în 1994, pe o stradă din Berlin era afișat un poster care exprima acest amestec al identităților în lumea globală ,,lichidă”: ,, ,,Cristosul vostru este evreu. Mașina voastră este japoneză. Pizza pe care o mâncați este italiană. Democrația voastră – grecească. Cafeaua – braziliană. Vacanța – turcească. Numerele voastre – arabe. Literele – latine. Tot ceea ce vă înconjoară este străin”[1]. Este un efect al mondializării, iar ierarhia identităților pare să se fi inversat. Înainte vreme, identitatea națională avea un statut de preeminență față de identitățile de grup sau individuale. În lumea actuală, identitatea națională este surclasată de identitățile individuale (multiple, construite, inventate, negociate, pasagere etc.), identitatea nefiind un construct predeterminat, ci o construcție culturală personală, cu geometrie variabilă, conchide Bauman.
Surprinzător, poate, renașterea interesului pentru identități în ultimele decenii constituie o realitate, o reacție lăuntrică firească de apărare în fața tăvălugului uniformizator al globalizării, observa universitarul bucureștean Grigore Georgiu: ,,Oamenii resimt azi o nevoie acută de a-și redescoperi rădăcinile uitate și de a-și promova identitatea, prin toate facilitățile pe care ni le oferă noile tehnologii ale comunicări”[2]. Este nevoie să răspundem la întrebări, precum cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, care este locul nostru în concertul națiunilor europene de azi?
Ne place sau ba, există o criză de imagine a României în lume de care trebuie să fim conștienți. Această criză are antecedente istorice, dar ea capătă accente dramatice în perioada tranziției postcomuniste. Se pare că am înțeles prea târziu că nu doar resursele naturale, potențialul economic, poziția geostrategică și forța de muncă ieftină contează, ci și imaginea noastră în lume (ca națiune, societate, stat), aceasta având valențe și implicații geopolitice majore, pe care altădată le ignoram. În această privință, au existat erori de abordare în strategiile celor care s-au ocupat de promovarea imaginii de țară în lume.
Una dintre erorile strategice constă în a nu ține cont de poziția privilegiată a receptorului, de așteptările și percepțiile ,,destinatarului”, consideră universitarul bucureștean Dumitru Borțun, specialist în științele comunicării. Parcă am vrea să ,,exportăm” imaginea noastră despre noi și să o impunem străinilor, fără a cerceta care este orizontul lor de așteptare. E o abordare greșită, complet ineficientă, care își are sursa în presupoziția că ,,ceilalți” ar trebui să preia și să reproducă imaginea pe care o avem noi înșine despre realitatea românească[3]. Or, imaginea celorlalți despre noi este creația și ,,proprietatea” lor, nu a noastră. Proiectarea imaginii de țară trebuie făcută ținând cont nu de perspectiva emițătorului, ci din perspectiva destinatarului, a publicului din străinătate, de orizontul său așteptare și de grila sa de interpretare și evaluare. Astăzi, pe piața globală a bunurilor simbolice, ,,imaginea publică a unui subiect nu se află în mâinile lui, nu aparține acestuia; ea aparține întotdeauna Celuilalt, este reprezentarea acestuia despre subiect. A gestiona imaginea lui X înseamnă a gestiona imaginea lui Y și Z (despre X). în acest domeniu, toate partidele se joacă în deplasare”[4], susține Dumitru Borțun. Să recunoaștem, e o formulă sintetică, foarte expresivă.
Cu decenii în urmă, Pamfil Șeicaru sublinia dezamăgit că, pentru occidentali, Europa se oprește înainte de Carpați. Marile puteri își aduceau aminte de noi doar la iscarea unor conflicte militare, armata română fiind lăudată doar atunci când se implica în luptă de partea acestora, constituind ,,carnea de tun” care era sacrificată pentru ca ,,europenii” să poată salva viețile propriilor militari, după care totul reintra în normal, ,,normalul” însemnând reîncadrarea țării în statutul de țară periferică, neimportantă și pe care o poți privi oricând de sus. S-a schimbat ceva între timp? Se pare că nu prea. O absolventă româncă a Conservatorului din București, aflată actualmente sub contract cu Opera din Paris, îmi povestea că în discuțiile purtate acolo este întrebată de unde este și, aflând că este din România, interlocutorii o priveau condescendent: ,,În sfârșit, ce bine că ai reușit și tu să intri în Europa!” Ar fi inutil că le arăți acestor occidentali că țara noastră este exact la jumătatea distanței dintre Atlantic și Urali, deci în mijlocul Europei, că sintagma ,,Europa de Est” nu ni se potrivește conform datelor geografice, prejudecățile lor în ceea ce ne privește find solide, parcă pentru a-i da dreptate lui Grigore Moisil că e mai greu de dezintegrat o prejudecată decât un atom. Exemplul susține opinia lui Dumitru Borțun: suntem nevoiți și în acest caz să jucăm meciul în deplasare!
Există și cazuri în care străinii își schimbă opiniile în ceea ce ne privește. Andrew McGuiness, fost primar al orașului Kilkenny din Irlanda, de curând a vizitat Romania, inclusiv Clujul. Acesta nu a stat la un hotel, ci acasă la niște români care lucreaza de multi ani in orasul unde McGuiness a fost primar. Irlandezul spune că s-a așteptat la ce e mai rău înainte să ne calce pragul, dar că a realizat că România pe care o vizitezi nu seamnănă cu ce ai găsit, potrivit stireazilei.ro: ,,M-am simţit ca un idiot pentru că m-am aşteptat la ce e mai rău. România este o ţară minunată plină de istorie, cultură, mâncare delicioasă şi, cel mai important, cu cei mai prietenoşi oameni pe care i-am intâlnit”, a conchis irlandezul.
Din păcate, astfel de exemple nu predomină, dimpotrivă. Iar recuperarea ,,deficitului de imagine” presupune timp, eforturi financiare importante, voință și tenacitate, acțiuni de durată și anduranță. Ne place sau ba, am fost și suntem văzuți în exterior prin prisma unor prejudecăți, ca persoane și cetățeni români suntem priviți nu doar cu suspiciune, ci chiar cu ostilitate (e greu să-mi argumenteze cineva că recenta incendiere intenționată a unui imobil din orașul german Bergkamen – apropiat de Dortmund -, în care lucrau legal câteva zeci de lucrători lucrători români ar constitui un act de toleranță, nu de xenofobie), personajul sângeros Dracula devenind emblematic pentru noi. Într-o vreme în care se manifesta o adevărată voluptate a presei externe, dar şi interne de a prezenta în negru tot ceea ce ţine de imaginea României, era greu să nu-ţi pui întrebări cu privire la propria-ţi identitate naţională. Devenisem un popor de extremişti, cu un pronunţat spirit antisemit, cu o morală inacceptabilă de vreme ce nu respectăm ,,drepturile minorităţilor sexuale”, exponenţi ai unui ortodoxism religios desuet, o ţară cu mari convulsii sociale şi etnice care ating cote explozive, o zonă în care ,,insecuritatea” turiştilor străini sosiţi în ţara mult mediatizatului erou negativ Dracula este notorie etc. Intrați de un deceniu în Uniunea Europeană, vedem că ni se rezervă aici statutul de ,,țară și cetățeni de mâna a doua”, existând destule voci care nu se sfiesc să considere că s-a făcut o greșeală atunci când am fost admiși în acest club select. Iar, de câte ori se vorbește de corupție, România este exemplul paradigmatic, ca și cum acest fenomen negativ ar fi o invenție românească.
În ideea de a ne justifica în fața străinilor și de a ne prezenta într-o lumină favorabilă, avem tendința de a ,,fugi” din actualitate în trecut și de a le arăta occidentalilor ce fapte glorioase am făcut în istorie (că Ștefan cel Mare a fost ,,atletul Creștinătății”, că românii au constituit pavăza împotriva musulmanilor, permițând astfel europenilor să-și construiască în spatele acestui ,,zid” românesc vestitele lor monumente etc.) și ce fapte culturale am realizat cândva. Dumitru Borțun se întreabă oarecum retoric: mai este interesat azi cineva de ,,ceea ce ai făcut” sau de ,,cine ai fost cândva?” Și Grecia de azi traversează o profundă criză economică dar și o criză de imagine, receptată mai ales în spațiul UE. Există destule opinii că grecii fac prea puțin pentru ieșirea din criză și așteaptă prea mult ajutoarele financiare venite din spațiul Uniunii Europene, dar în imaginarul colectiv al europenilor, și nu numai, Grecia continuă să fie asociată cu uriașa ei moștenire culturală (Homer, Thales, Platon și Aristotel fiind exemple semnificative), dar și cu scriitorii ei străluciți din perioada modernă (Kazantzakis, Seferis, Kavafis), deținători ai unor premii Nobel. Dar chiar dacă, în plan imagologic, trecutul continuă să aibă o semnificație importantă, acesta nu mai are atâta forță de influențare ca altădată. Oricum, trecutul nostru nu pare a avea forța trecutului istoric al Greciei, comparația nefiind în favoarea românilor, actualitatea conținând în sine istoria din care vine: ,,Quod licet Jovi non licet bovi” (Ce-i îngăduit lui Jupiter nu-i îngăduit și boului), acțiunile oamenilor fiind judecate adesea în mod diferit, în raport cu starea socială, poziția și rangul fiecăruia. Ne place sau nu, Occidentul pare a fi mult mai îngăduitor cu grecii de azi decât cu românii.
,,În acest context, o imagine favorabilă, care să te legitimeze în ochii străinătății, trebuie să fie în rezonanță cu actualitatea, cu sensibilitatea și așteptările generației active de azi și să fie <<orientată spre viitor>>. Așadar, un discurs de legitimare pentru publicul de azi nu poate avea succes doar cu argumente din cartea de istorie, pentru că <<o imagine care nu transmite actualitate nu mai inspiră încredere>> {Borțun, op. cit., p. 139}. Reputația și credibilitatea pot deriva din mesaje care induc străinilor reprezentări despre realitatea ta actuală, despre ce ești azi, ce poți face și ce poți deveni mâine, despre ce proiecte ai și cum te poziționezi pe scena atât de dinamică a lumii”[5]. Trebuie să ținem seama de spiritul timpului și de orizonturile de așteptare ale publicului contemporan. Cultura de patrimoniu, importantă pentru noi, e greu să mai stârnească azi interes în alte spații culturale. Așa cum subliniază Grigore Georgiu, interesul pentru creațiile din trecut s-au stins azi, la noi și aiurea, cu excepția unui număr limitat de cercetători. Noile generații, seduse de cultura media, formate în școli și universități ,,americanizate”, nu au mai interes nici pentru istorie, nici pentru istoria culturii, nici pentru teoria literaturii. În aceste condiții, un impact mai amplu ar avea cultura românească actuală, vie, cu valorile și creațiile ei, aflată pe aceeași lungime de unde cu mentalitățile și gusturile actuale, dobândind vizibilitate mediatică în vitrinele actualității: ,,Pentru cei care n-au o imagine ori au o imagine neclară sunt invizibili pentru ceilalți, sunt o terra incognita”[6].
Turiștii străini care vizitează Muzeul Satulului din București rămân încântați și urmăresc plini de curiozitate exponatele aflate acolo, dar imaginea trecutului României nu poate suplini imaginea prezentului. Dar, așa cum observa mai demult Constantin Noica, drama noastră constă în faptul că nu mai vrem să fim ,,sătenii eterni ai istoriei”, că trebuie să depășim acest stadiu: ,,Economicește și politicește, culturalicește ori spiritualicește, simțim că nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulțumește România eternă; vrem o Românie actuală”[7].
Lucrarea lui Emil Cioran Schimbarea la față a României (1936) cuprinde idei similare: dacă vrem să ieșim din ,,somnul istoric” care ne-ar fi scos din competiția modernității, soluția ar fi să uităm trecutul și să ne ocupăm numai de viitor. Așadar, mesianism, profetism, orientare urgentă și exclusivă spre viitor, nicidecum elogiul unui ,,trecut de umilințe”, de care ar trebui să ne rușinăm. Trecutul ar trebui cunoscut doar pentru a-l putea ,,lichida” cât mai grabnic, deoarece este neutilizabil pentru ,,saltul” istoric în care ar trebui să ne angajăm.
Ne place să credem că imaginea culturii poate reabilita imaginea țării în lume. Ca și în alte domenii, istoria culturii e rescrisă mereu din perspectiva prezentului. Identitatea unei națiuni este dată de toate elementele care-i definesc modul de viață și care participă, în interacțiunea lor, la autoreproducerea ei istorică. Vorbind de ameliorarea imaginii noastre în mediile străine, așteptăm beneficii în acest sens de la succesul unui film sau de la sau al unei trupe de teatru românești peste hotare și credem că scriitorii, pictorii sau muzicienii noștri vor reabilita imaginea României în lume. Neîndoielnic, traducerea operelor unor scriitori români este un act benefic (la mijlocul secolului XX, statul sovietic și-a făcut un imens serviciu traducând și popularizând marea literatură rusă, azi celebră în întreaga lume), dar traducerile au un efect important asupra unui public specializat, adică în mediile literare, artistice, eventual academice și științifice, nu asupra publicului larg, situat sub influența altor factori exteriori culturii specializate. Azi, imaginile și stereotipurile care circulă despre noi își au sursele nu în perimetrul publicului elevat din străinătate, ci în interacțiunile directe cu realitățile românești și cu cetățeni români din diasporă sau din țară. Iar imaginile acestui eterogen public mare, consumator de media, orientat spre scopuri practice și mai puțin de valorile culturale au o pondere covârșitoare în raport cu imaginile publicului specializat din străinătate. Și, o dată intrate în conștiința colectivă, aceste imagini și stereotipuri despre noi dobândesc un caracter durabil, putând fi cu greu dislocate sau schimbate peste noapte.
Am putea susține aproape în zadar că nu imaginea noastră negativă în străinătate este adevărata față a României de azi, că ar trebui să fie evidențiate și calitățile realităților noastre. Observatorii străini (turiști, emigranți, oameni de afaceri, diplomați sau jurnaliști) nu sunt sociologi sau antropologi, ei judecă țara în care poposesc după realitățile care se văd imediat (comportamente, poliție, vamă, calitatea serviciilor publice, infrastructură, străzi, decoruri, case, nivel de organizare etc.), acestea fiind realitățile primare pe baza cărora se formează imaginea străinilor despre noi. Percepția străinilor în ceea ce ne privește depinde primordial de ,,ceea ce arătăm”, de modul în care ne comportăm și acționăm, mai puțin de credințele, valorile și atitudinile sădite în sufletul nostru insondabil.
Ar trebui ca și noi să urmăm exemplul altor națiuni care s-au modernizat spectaculos, redefinindu-și identitatea și construindu-și, în timp, o imagine nouă. Am în vedere Turcia, care – cu un secol în urmă – avea o imagine deplorabilă în spațiul european și românesc. Azi, la aproape un secol de la revoluția ,,junilor turci”, Turcia e un stat devenit membru al NATO, o putere de care trebuie să se țină seama, în plină ascensiune și care bate la porțile Uniunii Europene. Exemplele ar putea fi multiplicate de experiențele altor țări care au trecut prin etape similare într-un secol, aici intrând Japonia, China, Brazilia, India sau Africa de Sud, țări care au plecat în cursa modernizării dintr-o poziție defavorizată, dar care au recuperat handicapurile istorice, reușind să ,,ardă etapele” și să ofere o altă imagine a identității lor decât în urmă cu o sută de ani.
Ce ne împiedică și pe noi să schimbăm imaginea globală de țară, dar să reconstruim imaginea nu doar de fațadă, de dragul aparenței, ci una de profunzime? Realitatea românească de azi este evaluată în străinătate atât de percepția la fața locului, dar și de mesajele vehiculate de mass-media românești și străine despre noi. La modul ideal, chiar ne-ar plăcea să fim judecați după contribuțiile noastre științifice și artistice la patrimoniul universal (Traian Vuia, Henri Coandă, Nicolae Titulescu, Constantin Brâncuși), dar imaginea țării noastre e construită pe alte percepții decât acelea pe care le-am dori noi. Ne place să credem că suntem europeni prin literatura noastră, doar că în enciclopediile și dicționarele de specialitate nu prea figurează autorii români de azi sau de ieri. Nu ne cunoaștem decât vag patrimoniul național, ca atare nu poți iubi ceea ce nu cunoști și nici nu poți pretinde altora să-ți aprecieze valorile pe care tu însuți nu le apreciezi și nu le promovezi.
,,Identitatea noastră autentică nu se poate proba și impune decât dacă valorile culturale care ne definesc sunt prezente în ordinea comunicațională a lumii, pentru a fi recunoscute în mediile care exercită azi putere simbolică, Astăzi, ca să-ți promovezi identitatea culturală, trebuie să o transformi într-un brand de succes, să găsești o nișă și o poziționare adecvate prin care să străpungi și să pătrunzi în mediul monopolist al marilor culturi, să depășești centura și blindajul de protecție pe care acestea le-au trasat în jurul lor”[8], scrie pe bună dreptate Grigore Georgiu. Oricât de valoroase, creațiile românești nu se impun în lume de la sine, având nevoie de strategii eficiente și inteligente în fața unui public cât mai larg, din alte spații culturale.
Sigur, succesul în străinătate al unei trupe românești de teatru a fost unanim apreciat de specialiștii de acolo, dar a avut un ecou restrâns, plasându-ne și pe noi pe harta culturală a Europei. Însă o știre de pe prima pagină a unui ziar occidental și o emisiune de televiziune despre o infracțiune sau o crimă înfăptuită de un cetățean român are un impact infinit mai mare, reușitele individuale științifice sau culturale neputând contrabalansa sau răsturna imaginea noastră negativă care a devenit un clișeu, rezistent la schimbare, aceasta funcționând ca un stigmat pentru românii care călătoresc în Europa. Ne putem închipui ce a simțit o fetiță româncă în vârstă de zece ani când, ajunsă la părinții ei aflați la muncă în Italia și voind să să se joace cu copiii de acolo, a constatat că aceștia se retrag ca la comandă când au aflat că vine din România. Și, cu certitudine, nu e doar vina italienilor că suntem ,,cunoscuți” preponderent prin comportamentele nedemne ale unor conaționali care au imigrat în statele europene după liberalizarea frontierelor. Iar astfel de ,,isprăvi” ale unor cetățeni români, indiferent de etnie, tind să se transforme în stereotipuri negative aplicate poporului român în ansamblu.
Să recunoaștem, problema rromilor e delicată dar nu poate fi ocolită atunci când apare o discuție imagologică. Pentru cetățeanul simplu din statele europene, distincția dintre romi / țigani și români, sub raport etnic, tinde să se șteargă. Mă abțin să comentez sau să calific gestul acelui guvern postdecembrist care a admis că termenul de ,,țigan” este ofensator și discriminator și că trebuie să utilizăm în loc termenul de ,,rrom”, cert este că similitudinea fonetică (și cea din înscrisurile oficiale) dintre denumirile de ,,rrom” și ,,român” a avut ca rezultat o denaturare și o uzurpare a identității românilor ca popor. România a ajuns să fie percepută ca țara rromilor, nu a românilor, imagine care se impune treptat în mass-media și în reprezentările opiniei din lumea occidentală. La meciuri internaționale de fotbal și de handbal jucate în deplasare cu echipe din țările vecine, spectatorii de acolo ne-au gratulat cu deja obișnuitele epitete ,,Țiganii! Țiganii!”, deși nici vecinii noștri nu se pot plânge că nu au destui reprezentanți ai acestei etnii în componența lor națională. Aceasta e o codificare negativă a românilor, iar eticheta lipită pe fruntea noastră înseamnă o desfigurare a imaginii identitare care, dacă se va fixa și deveni un stereotip în reprezentările occidentale, va fi greu de dislocat.
Problema imaginii românilor are rădăcini istorice, iar percepția lumii occidentale s-a schimbat și ea de-a lungul timpului, oscilând între polul pozitiv și negativ. Grigore Georgiu arăta că, în ultimele trei secole, românii s-au confruntat cu: 1) un deficit de imagine (străinii aveau o cunoaștere vagă, aproximativă și insuficient documentată despre noi); 2) o imagine neclară, confuză și contradictorie, greu de rezumat în formule rezumative (românii sunt singurul popor de origine latină și cu credință ortodoxă, o insulă de latinitate într-o mare slavă, popor situat pe ,,limesul” estic al Uniunii Europene); 3) o imagine preponderent negativă în mediile occidentale, din cauza diferențelor culturale, religioase și de altă natură, inclusiv cele care priveau angajamentele geopolitice conjuncturale[9]. Conștiința acută a acestor deficiențe a alimentat complexele noastre de inferioritate, la care se adaugă lipsa de interes pentru promovarea creațiilor care puteau modifica percepțiile străinilor despre noi. Depășirea acestor situații presupune o schimbare majoră în strategiile de comunicare și de marketing cultural, domenii în care suntem deficitari de secole. În 1716, în celebra sa lucrare Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir arăta că și-a propus să construiască o ,,imagine adevărată” a identității românilor, bazată pe fapte, constatări empirice și surse istorice verificate. Ilustrul domnitor pornește de la constatarea amară și dureroasă că despre istoria, limba și mentalitatea ,,nimeni sau numai puțini străini au o imagine adevărată”. După trei secole de eforturi în direcția modernizării și europenizării, românii se confruntă cu aceeași problemă numită simplu ,,deficit de imagine”. Am intrat în urmă cu un deceniu în UE (,,în Europa”) cu acest handicap major. Suntem în același punct ca și acum trei secole.
Și azi constatăm același decalaj între imaginile noastre despre noi și imaginile celorlalți despre noi, între mentalitățile de la noi și cele occidentale. Nouă ne-ar plăcea să se știe că România este țara unor mari sportivi de nivel european sau chiar mondial (Ilie Năstase, Ivan Patzaichin, Nadia Comăneci, Cristina Neagu sau Simona Halep), a unor muzicieni sau sculptori iluștri etc., afară însă imaginea nostră este cel mai adesea negativă, creatoare de complexe de inferioritate. Românii și-au conștientizat complexele, dar nu le-au depășit nici azi. Emil Cioran spunea că, la scara istoriei mari, românii au vocația de a rata oportunitățile, surclasând, în această privință, alte popoare. Poate că gânditorul de la Rășinari se înșeală cel puțin în unele privințe (fără a fi singurul, actul istoric de la 1 Decembrie 1918 este unul de împlinire și reușită), dar perioada recentă pare să-i dea dreptate. Dacă, în alte părți, regimul comunist a fost înlocuit prin ,,revoluții de catifea”, fără confruntări sângeroase și victime, noi am ratat această șansă. Sunt discutabile modalitățile în care au decurs reformele noastre politice și economice în perioada postcomunistă, care se înscriu în registrul ratării unor oportunități. Beneficiile integrării în NATO și UE întârzie să se vadă în datele prozaice ale realității. Populația din România nu judecă în categorii abstracte, ci în termeni care descriu realitățile concrete ale vieții, fiind frustrante și dezamăgitoare contrastele dintre speranțele și iluziile supradimensionate de la care s-a pornit în decembrie 1989 și stările de lucruri care au rezultat în cei 28 de ani de la pretinsa economie românească de piață. Grigore Georgiu enumeră câteva dintre multele motive care explică acest sentiment de insatisfacție al românilor: lipsa de perspectivă, incoerența guvernărilor și dezorganizarea din administrație, extinderea corupției și degradarea moralității publice, sărăcia, involuția în ceea ce privește demografia, nivelul de trai, calitatea vieții, cercetarea științifică, educația și asistența medicală, creșterea discrepanțelor sociale, marginalizarea și izolarea geopolitică etc. Sistemul culturii naționale este colonizat de cultura de consum, cel economic este mai dependent ca niciodată de capitalul străin. Elita intelectuală și politică și-a dovedit incapacitatea de a realiza un proiect coerent de dezvoltare a României după perioada de post-aderare la UE și NATO, prinsă fiind în capcanele discursului ideologic în locul unei atitudini pragmatice.
În urmă cu două decenii, Octavia Paler sublinia că aceleași elite nu au sesizat faptul că, îndemnați să revizuim și să recompunem tabla și ierarhia valorilor culturale, ,,o țară își poate pierde identitatea în două feluri: dezintegrându-se teritorial și dezintegrându-se spiritual”. Dezintegrarea spirituală îmbracă forme diverse: dezinteresul față de tradiții și valori naționale, atrofierea spiritului critic, invazia divertismentului vulgar și a prostului gust în spațiul mediatic,deplasarea preferințelor publicului spre produsele slabă calitate. Relevând semnificația deosebită a culturii pentru identitatea unui popor, mai ales în această fază de globalizare și integrare, același Octavian Paler arăta cu îndreptățire că ,,apărarea culturii este la fel de importantă ca apărarea teritoriului național”.
Fără îndoială, în afara occidentalilor de bună credință care ne privesc cu suspiciune, există și țări care consideră că România trebuie prezentată în culori sumbre, de aceea sunt voci care susțin că putem vorbi de o veritabilă ,,conspirație antiromânească”, distinsul istoric Ioan Scurtu nesfiindu-se să afirme că "asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român". Dincolo de aceste opinii în care sunt învinovățiți alții pentru starea de lucruri de la noi, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva suntem principalii vinovați de imagine negativă pe care o avem în lume. Într-un interviu acordat ziarului ,,Cotidianul” din 2 februarie 2015, același istoric arăta că ,,trebuie să ne respectăm pe noi înșine dacă vrem să ne respecte și străinii. Dacă noi nu ne respectăm, dacă noi nu ne facem ordine în țară, n-o să ne respecte niciodată ceilalți”. Societatea românească mai are destule de făcut pentru a îndeplini standardele comunitare, iar aici avem în vedere o administrați eficientă, justiție corectă, statul de drept, protejarea spațiului public, reducerea corupției etc.
Ar trebui să reflectăm asupra opiniei lui Ioan Scurtu cu privire la cauzele care ne-au adus în această situație ingrată, o vină însemnată revenind așa-zisei clase politice din ultimii aproape treizeci de ani. În percepția occidentală, ,,Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale”. Diagnosticul istoricului român în această privință pare corect.
,,În opinia mea – radiografiază același Ioan Scurtu -, cei mai mulţi dintre politicienii români nu au înţeles ce înseamnă integrarea europeană. Slugarnici şi lipsiţi de coloană vertebrală, aceştia nu au negociat cu adevărat aderarea României la Uniunea Europeană, ci au acceptat tot ce li s-a cerut, pentru a demonstra că sunt <<democraţi>> şi deschişi spre <<economia de piaţă>>. Aceasta este principala explicaţie a faptului că, după aderare, România nu numai că nu şi-a consolidat statutul internaţional, dar a devenit o țară fără o politică naţională, preocupată doar <<să facă frumos>> în faţa Bruxelles-ului. De aici şi un anumit dispreţ pentru România, care nu este tratată ca un membru cu drepturi depline, ci ca unul care nu merită să stea decât în colţul mesei şi să i se aducă mereu reproşuri”.
După cum se vede, lecția demnității naționale este lungă și grea, dar va trebui învățată până la urmă. Iar acest lucru depinde, în primul rând, de noi.
GRIGORE SPERMEZAN
[1] Zygmunt Bauman, Modernitatea lichidă, București, Editura Antet, 2000, p. 27, apud Grigore Georgiu, Comunicarea interculturală. Probleme, abordări, teorii, Editura Comunicare.ro., București, 2010, pp. 184 – 185.
[2] Idem, Grigore Georgiu, Comunicarea interculturală. Probleme, abordări, teorii, p. 184.
[3] Dumitru Borțun, Relațiile publice și noua societate, Editura Tritonic, București, 2005.
[4] Idem, p. 131.
[5] Grigore Georgiu, op. cit., p. 216.
[6] Ibidem.
[7] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, în vol. Constantin Noica, Istoricitate și eternitate, București, Editura Capricorrn, 1989, p. 21
[8] Grigore Georgiu, op. cit., p. 222.
[9] Idem, p.p. 223-224.