Despre Petre Ioan Crețu, în prezentarea de pe coperta volumului ”Ucigașii de vise” (Editura Etnous, 2018), Horia Gârbea spune că poezia acestuia pendulează între modernismul lui Nichita Stănescu și postmodernismul lui Ion Stratan și că este un poet ”al profundelor grețuri existențiale”. Mai mult, poezia lui Petre Ioan Crețu are dramatism, mefiență, provoacă realitatea la un dialog pe terenul cuvintelor. Excelent, în integralitate, ciclul ”acoperișuri”, un fel de ”noduri” stănesciene, în fapt 11 poeme în proză despre neputința de a comunica, de a evolua într-o lume prea îngustă. Ilustrăm demersul nostru cu unul dintre ”acoperișuri”: ”să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine pe pat într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie ea cu singurătatea ei eu cu singurătatea mea ce încă mai doare ce-am mai făcut nimicuri de-ale noastre o, tu pasăre galbenă în cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și paharul tău cu har se construiesc distanțe și poeme și nu mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă grele din suflet lumea se naște aici sub mine o simt cum se mișcă că este că-i vie nu e himeră nici gând de poet e ca un fir de plantă plăpândă subțire// în lipsă de spațiu mi s-a dat un bulgăraș de viață ca pe o nouă șansă de moarte și mi s-au mai dat aripi, aripi mari, ce aripi mari am! te rog înnoadă-mi-le la spate” (acoperiș 11). Ei, dacă ai ”un acoperiș” bun deasupra capului, nu toate visele pot fi ucise! Succes!
