Publicat pe

STĂRUINȚA – 50

Victor  NICOLAE

(New York)

 

Auzi, să mă critice tocmai pe mine! Pe mine, care… dar cine nu mă cunoaște? Eu, cu meritele mele de elev modest și ultramultilateral, am ajuns să mă feresc în ultimul timp și de umbra mea, pentru a nu mai primi nici o observație. Nu știu ce au cu mine ! Colegii mă critică la fiecare ședință, profesorii… dar ce să mai vorbim… La ultima ședință, m-au frecat ca pe-o ridiche și nu pentru că n-aș fi bun botanist, ci pentru că m-am „evaporat” la chimie. Sînt bun chimist, bun fizician. Acum, de pildă, studiez compoziția apei de la ștrand, urmează nămolul și… cine mai știe ce urmează după nămol? Mi s-a reproșat că mă plimb seara cu necunoscute. Perfect, doar „sînt realist”. Și-apoi numai seara poți face aplicații pentru lecțiile de astronomie. Să vezi cerul „trei stele”, grădina cu vîlcele… poezie… Și eu ador poezia și teatrul. Mai ales teatrul… Le-am tras „o scenă” cînd mi-am motivat absențele ce n-a văzut Parisul… Parcă numai la absențe ! La absențe joc tragedie, la notare dramă, iar comedie din cînd în cînd, cu băieții. Am repertoriul meu… La „limbi” sînt un adevărat Esop. Am spontaneitate, imaginație… La rusă, am încurcat-o eu nițel, cînd am zis în loc de teleperedaciu… „tele-vere-draciu”, dar m-am descurcat pe moment: „Sînt și draci la televizor, tovarășe profesor!” Și ce de „draci” mi-au făcut după aceea… Sînt ghinionist! Nu știu cum mi-a venit să zic la geografie că Sahara e lîngă Ancara și Tisa lîngă Pisa că gata… mi-a ieșit vorba că sînt poet. Ca să nu-i dezmint, mi-am lăsat chică și perciuni. Urmează barba, pe care n-am mai lăsat-o că m-au săpunit, să-mi cadă perciunii și alta nu. La sport, sînt specialist în sărituri. Sar garduri, sar ultimele ore, sar… dar, ce nu sar ?Ei, și-acum vedeți cum mă critică? Și cine? Tocmai ei, tocilarii… Sînt invidioși ! Tot le este frică să nu le-o iau înainte. Ce-or fi avînd cu mine ? Și tocmai cu mine ! EU, care sînt timid, modest, ultramultilateral, eu care…” –  NU ȘTIU CE AU CU MINE… Foileton de ALEXANDER (Pentru conformitate, Victor Nicolae, cls. a XI-a) în Revista STĂRUINȚA (pg.12) Nr.1, iunie 1968.

 

Sub semnătura Președintelui USR, Eugen Uricaru: „Adeverim prin prezenta că domnul Victor Nicolae (…) membru al Uniunii Scriitorilor din România, are o vechime în activitatea literară de 24 ani și 9 luni, stabilită conform prevederilor H.G. nr.89/1993, de la data primului său debut literar, care a avut loc la 01.06.1968 în revista școlară Stăruința nr.1 cu proza ”Nu știu ce au cu mine…” până la data de 01.03.1993 când…” – așa s-a stabilit prin  A D E V E R I N Ț A  UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA Nr.304/17.o6.2002. Pe lângă scopul eliberării lui, acest act mai confirma și existența în literatura română a revistei elevilor din Liceul Urziceni, după 34 de ani de la apariția ei:

 

·      STĂRUINȚA – Revistă școlară trimestrială · Nr.1 · iunie · 1968 ·  LICEUL URZICENI · COLECTIVUL DE REDACȚIE: 1. Director MATEI CONSTANTIN – președinte · 2. PAVLOVSCHI ANATOL – profesor · 3. OLTEANU VALENTIN – profesor, redactor șef · 4. BURLACU ELIZA – profesor · 5. PAVUNEV MIHAI – profesor · 6. BALCAN  CONSTANTIN – elev clasa a X-a · 7. NEAGU VIȘAN – elev clasa a XI-a · 8. NICOLAE VICTOR – elev clasa a XI-a · 9. POPA GHEORGHE – elev clasa a XI-a · 10. PETRESCU VICTOR – elev clasa a XI-a  · 12. STANCIU VICTORIA – elevă clasa a XI-a · 13. UISSELT CARMEN – elevă clasa a X-a · 14. ȘTEFAN ALEXANDRU – elev clasa a XI-a  // Coperta: înv. Vasile Petrescu · Desene: elev Nicolae Victor ···

 

„Acesta e un șapirograf!” mi-a spus profesorul Olteanu: „Vom trage revista noastră la șapirograf!” Trebuia doar să mai obțină o aprobare de la miliție. Sau de la securitate! Nu prea știam ce-i aia, cenzura! Acest tip de multiplicator arăta rudimentar. La o mașină de scris fără banda cu tuș, se bătea textul pe o hârtie specială, cerată. Prin locul spart de literă, se scurgea cerneala tipografică și coala de scris prelua astfel textul inițial de pe rotativa șapirografului. Profesorul Valentin Olteanu a condus întregul experiment. Spre deosebire de Anatol, el se implica direct și mie îmi plăceau toate acele intransigențe ale lui. L-am mai întâlnit o singură dată, după vreo 14 ani, la Cluj, cu puțin timp înainte de prima mea carte: „SPĂRGĂTORII DE VITRINE”.

 

Toți cei care ne bucuram de publicarea în revistă am primit un adevărat șoc, odată cu primul manual de Limba și literatura română pentru cls.XII. Cine erau Blaga și Barbu? Din toate cadrele didactice, nimeni n-a știut să ni-i predea. Prof. Mocanu n-a ascultat pe nimeni întregul trimestru. M-am ridicat în mijlocul orei și am izbucnit: eu nu pricep nimic – de ce-i cântă-n zori cocoșii lui Blaga și el strigă „Doamne, de cine m-am lepădat?” Mocanu a venit de la catedră în banca mea și a vorbit numai cu mine: „La cântul din zori, Petru şi-a amintit că El îi spusese «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»… Deși ni se interzicea mersul la biserică, eu nu pierdeam niciodată Slujba Învierii. Însă, nu prea ascultam scriptura. Bibliografiile obligatorii nu includeau BIBLIA. Nici necesitatea continuării revirimentului interbelic, pentru reintegrarea în spirit european. Poeții cântau patria și partidul, cincinalele și congresele. Nu auzisem încă de Eliade, Cioran sau Eugen Ionescu. Și-n noaptea de 20 spre 21 aug. 1968, trupele Tratatului de la Varşovia, cu excepţia celor române, au invadat Cehoslovacia, îngropând peste 70 de oameni în “Primăvara de la Praga”. Și „dezghețul” nu s-a mai dezghețat!

 

Mergeam la Olimpiada de română, cu trenul, spre Giurgiu.     I-am spus lui Olteanu că, dacă „pică” unul din ei, sau Blaga, sau Barbu, iau sigur un premiu. Dacă-i cu „Moromeții”, dau foaia albă! A picat „țăranul lui Marin Preda”! Olteanu a intrat val-vârtej în sală și m-a amenințat: „nu cumva să… că…!” Și am scris… despre Țăranul lui Creangă! Așa mi-a început aversiunea pentru acea ideologie aiuritoare. În 1971, chiar s-a declanșat sinistra Revoluție Culturală! Regret și acum că n-am ieșit în semn de protest din olimpiadă! Revoltele studențești din ajunul Crăciunului-1968 au fost înăbușite (dar câștigaseră vacanța de iarnă!) Și miliția alerga după noi pe stradă să ne tundă, că aveam părul prea lung. Și gura prea mare!

 

LA NOI, LA CERCUL DRAMATICSala era arhiplină. Se prezenta pentru prima oară, în cadrul Cercului dramatic, o piesă de teatru. Emoțiile erau tot atît de puternice în sală cît și în culise. Gongul bătu prelung și agitația dispăru ca prin farmec. Cortina se trase ușor și pe scenă luă viață, în chiote și zgomote, o oră de curs de la sfîrșitul secolului. În mijlocul gălăgiei, apăru Marius Chicoș Rostogan, cunoscutul erou al lui Caragiale. Zîmbetele spectatorilor se transformară în rîsete și entuziasmul crescu. Aplauze furtunoase răsplătiră pe tinerii actori. De atunci au trecut cîteva luni. Succesul obținut de membrii cercului dramatic a fost un îndemn la muncă. În ședințele ținute regulat, am început să ne perfecționăm. În ultimul timp, am adoptat o formă nouă de desfășurare a ședințelor cercului nostru: se pregătește un moment dintr-o piesă și apoi se trece la discutarea lui; se poartă discuții despre actori celebri și despre arta lor interpretativă. Știm că pentru a se realiza un lucru bun, este necesară muncă, iar în cazul nostru, chiar foarte multă. De aceea nu trebuie să ne scape nici cel mai mic gest care să nu fi fost analizat în prealabil. Orice minut în plus e o treaptă spre împlinire. La noi, la cercul dramatic, se muncește, se depune pasiune și, pe cît avem, talent. Înființat doar de un an, realizările obținute sînt din cele mai mulțumitoare.

         Pe când un nou spectacol?

         În următorul an școlar.

Cercul dramatic și-a închis temporar ușile. Va reîncepe activitatea cu mai mult elan, cu mai multă dragoste și inițiativă, având în urmă experiența unui an de muncă” – acesta a fost un așa-zis reportaj… de NICOLAE VICTOR – Responsabilul Cercului dramatic / STĂRUINȚA Nr.1 / pg.17.

 

Era al doilea text, al meu, din revistă. De aceea alesesem pentru cel dinainte un pseudonim (până-ntr-a VII-a, m-a chemat Viorel Alexander). Și, pentru că tot eu îl redactasem, ca să nu scriu eu despre mine, am evitat numele regizorului și pe al interpretului lui Rostogan. Bineînțeles, eu regizasem spectacolul și-l interpretasem pe „pedagogul de școală nouă”. Ar fi trebuit totuși să-l menționez pe Costel Balcan, fără de care clasa de pe scenă nu ar fi avut niciun haz! În cazul lui, „stăruința” l-a făcut și primar, și parlamentar! Inexplicabil, total de neiertat: cum de l-am omis atunci tocmai pe marele meu prieten, sufletul întregului cerc dramatic, mult regretatul Profesor Anatol Pavlovschi?

 

Câștigasem un concurs de „cel mai bun recitator” cu celebra cuvântare a lui Cațavencu. Liceul își avea vedetele sale. Și, cu întreaga cls. a X-a D, am pus de niște „varietăți”, sâmbătă seara, în sala de mese a internatului de fete. Purtam o perucă blondă, băteam step și cântam la chitară versuri proprii: „Pe cărarea spre izvor/un măgar mă duce-n zbor/Dii, dii, dii, murgule, dii…/Când izvorul se zărește/și măgarul se oprește/ Dii, dii, dii…!” Luni, Oprea Magdalena, diriginta, profesoară de matematică, mă cheamă pe coridor: i se ceruse scăderea  notei mele la purtare. Fusese cu noi, în culise, lângă stația de amplificare. Rămăsese special, ea făcând naveta la București. Nu știa de ce! Niște tembeli ne boicotau de cum am ridicat cortina… până când mi-am ieșit din fire și am strigat la rampă: „Dar să meargă odată un cadru didactic la derbedeii ăia din fundul sălii…”! Vai, am jignit cadrele didactice! Urma dans. Și cadrele didactice ne-au întrerupt curentul electric.

 

NĂPASTA: ca student la I.A.T.C. am pus „NĂPASTA” lui Caragiale, cu elevii liceului nostru. Spectacolul era grozav! A intrat în concursurile naționale și se apropia de unul din premiile cele mai mari. Dar, la Pitești, scena a luat foc! Povestea începea cu 9 ani înainte. Anca și Dumitru se apropiau încet, în cercuri concentrice. Între ei, apărea malefic Dragomir, cu o făclie în mână. Ei nu mai jucaseră decât pe ciment sau pe scândură groasă. Piteștenii aveau covor. Dragomir își strivea făclia de pământ și întunericul înghițea totul. Numai că spirtul, din vata ce ardea ca făclie, s-a împrăștiat pe jos și covorul a luat foc! Pompierii!

 

Câțiva ani mai târziu, un fluturaș scris de mână anunța că: „Invitat de onoare – actorul Victor Nicolae – CERC DRAMATIC – azi, 14.10.1976 : Ședința cercului dramatic va avea loc în sala anului IB, la etajul II. Vă rugăm să participați în număr cât mai mare!” Dar, ultimul nostru spectacol a fost în 22 Decembrie. Eram cu Anatol pe esplanada Sindicatelor și făceam revoluția noastră! De la Alexeni, se auzeau focurile de armă!

 

Într-o zi de iunie, la intrarea elevilor în clasă, pe pupitrul fiecăruia, se afla primul număr din Revista liceului.

Azi, STĂRUINȚA noastră ar fi împlinit 50 de ani!