Publicat pe

Florentina Loredana Dalian

  • S-a născut în București, la 29 martie 1968.
  • A absolvit cursurile Școlii generale nr. 1 Munteni-Buzău, ale actualului Colegiu „Mihai Viteazul” din Slobozia, la clasă de informatică,  și ale Facultății de Tehnologie Chimică a Institutului (actualmente Universitate) Politehnic București. 
  • Este inginer chimist și director general al unei firme de produse chimice din Slobozia. 
  • A publicat 6 cărți de proză (2 romane și 4 de proză scurtă) și are în lucru alte volume de poezie și proză. Volumele publicate: „Și copiii se îndrăgostesc” (2008), „Aceeași lună peste sat” (2010),  „Scrisori netrimise” (2011), „A unsprezecea poruncă” (2012, 2014, ediție adăugită), „Înainte de magnolii” (2014). 
  • Textele sale au fost publicate în mai multe volume colective şi reviste din țară și străinătate. 
  • Deține numeroase premii obţinute la concursuri literare naționale sau internaționale pentru proză, proză umoristică, dramaturgie, poezie, haiku.
  • Blog:    www.florentinadalian.blogspot.com

Referinţe critice:

Un tren pierdut se mai poate întoarce
Florentina Loredana Dalian – A unsprezecea poruncă, Ed.Eikon, 2014, a doua ediţie.

Fiindcă tot a apărut la Editura Eikon, editură care promovează scriitori foarte buni mai puţin cunoscuţi, citind proza Florentinei Loredana Dalian, mi-am amintit de proza scurtă a lui Eduard Dorneanu, dar în acest caz este vorba de texte purtând amprenta unei sensibilităţi feminine de invidiat, dar, atenţie, poate cu o excepţie, două, dar şi acelea moderate, nu a unui patetism feminin ori feminist!
Căzând în ispita unui comparatism oarecare, prozele de început de carte te duc cu gândul şi nostalgia la Ionel Teodoreanu, cel din „Uliţa copilăriei” şi „La Medeleni”… Alţi comentatori, precum Liviu Comşia ori Virgil Diaconu, se referă la Ioan Slavici, respectiv Max Blecher. Desigur, de această ispită a comparatismului trebuie să scapi repede şi să găseşti în primul rând filonul autentic, cel specific Florentinei L.Dalian, care are şi o carte apărută la Galaţi, „Scrisori netrimise”, la Ed.Antares, în anul 2011.
Aşadar, în primul rând, LIRISMUL. Îmbinat cu Meditaţia, uneori contemplativă. Ca în, de pildă, primele două texte, „Să pleci. Niciodată să rămâi” şi „A unsprezecea poruncă”. Sau, în „Poarta”, unde se dă cep la „o lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului”. Sau frazele din „Lecţii de dicţie” (p.72): „Primăvară târzie –  nici liliacul acesta din drum nu-şi merită durerea de-a înflori pentru nimeni”. Şi „Ciulinii pe câmp – mult mai fericiţi în bătaia ploii decât trandafirii din glastră” (p.73). Dar, nota bene, acest lirism este bine dozat, nu deranjează.
În al doilea rând, UMORUL. Precum în textul „Plasa monofilară”, o drumeţie, vorba vine, apropo de drum, cu pescarii. Sau, iată cum începe cel mai lung text, „Eu, servitoarea”, la p.81: „Mă cheamă Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi intre bine asta în cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni! Gărgăunii mei au fost să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac. Când plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place  să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!”
Pentru cei care lucrează în domeniul culturii, „Eu, servitoarea” este un text-bijuterie, care ar putea fi dezvoltat într-un text dramatic, o comedie, dacă nu chiar un scenariu: femeia noastră ajunge să facă menajul prin case de artişti şi să fie, în acelaşi timp, of, cumul de funcţii, sic, femeie de serviciu la Casa de Cultură!
În ultimă instanţă, când se scrie şi partea a doua a textului, „Ofelia”, personajul principal devine aproape suprarealist, analizând atât de bine oamenii cu care intră în contact încât chiar nu înţelegi de ce continuă să rămână servitoare… Lina, cea care, pe baza experienţelor înaintaşelor sale, poate descrie atât de bine starea de „îndrăgosteală”, când eşti şi viu, şi mort, suspendat între două lumi, ca Ofelia Florentinei L.Dalian, de fapt o actriţă!
Pentru esteticieni, în partea a treia a textului, o definiţie a… Frumosului, de la un cabinet ginecologic: „Normalitate, curăţenie, sănătate.” Finalul „Servitoarei…” este oarecum surprinzător, cu o neaşteptată poveste de dragoste între Lina şi un tânăr superdotat, dar şi cu probleme de comunicare, numit Orlando. O poveste sfârşită, din păcate, tragic! Stelele (Orlando îi zicea… Stela!) sunt, e drept, uneori sau de cele mai multe ori, inaccesibile!
Aşadar, cine va avea răbdare, va descoperi şi un al treilea element, o cheie IRONIC-SATIRICĂ de tratare a unor subiecte, teme, motive, care mi-a adus aminte de un I.L.Caragiale, din „Bubico”, par exemple… Liviu Comşia mai amintea, în al patrulea rând, de un anume COD MORAL, care ar apropia-o, cum am precizat, de I.Slavici.
În al cincilea rând, dacă tot este vorba să descoperim care este cea de-a unsprezecea poruncă, este vorba de un REALISM care încearcă, totuşi, să se împace cu visarea şi nostalgia, necăzând în altă ispită, cea a fantasticului!
Dacă vreţi, găsim în textele Florentinei Dalian mici fenomenologii ale sfărmării iluziilor: cum e şi Maria din „Poveştile Gării de Nord”, Orlando din textul de mai sus, visătoarea din textul ce dă titlul volumului, ori personajul din „Moara” în care chiar se scrie despre o Moară de măcinat iluzii.
Este o oarecare căutare de stabilizare a sacrului într-un profan care nu ezită să taie mieii, o lume „a dreptăţii” care ne aduce aminte şi de personajele lui I.Al.Brătescu-Voineşti. Precum orbul şi câinele său din „Mereu alţi călători”.
„Zina”, un dialog în ajun de Crăciun, între o precupeaţă venită din Basarabia şi un om al străzii, care, pare-se, a fost la viaţa lui un familist fericit, profesor de filozofie, dar lovit greu de soartă, aduce aminte, ca să ne raportăm şi la contemporani, de vârste diferite, de personaje ale lui Augustin Cupşa ori Ioan Cărmăzan. În frigul pieţii, nu prea având unde să se ducă, din diverse motive, cei doi se încălzesc cu o sticlă de rachiu, care o face pe femeie, aproape de miezul nopţii, să strige: „Oameni buuuuni, nu răstigniţi iubireeeaaaa!” Şi, implicit, am adăuga noi, nici Frumuseţea!
Deoarece, vrând, nevrând (undeva, povestitoarea mărturiseşte, la p.28: „Am o atracţie nativă către frumuseţe”), cel puţin în această carte, se propune eternizarea brumei de frumuseţe care se dăruieşte indivizilor, oricât de umilă ar fi condiţia lor! Dar să reţinem că personajele din carte nu sunt doar umile!
Şi, într-adevăr, frumuseţea şi iubirea, la urma urmelor atât de simple, pot îndestula pe toţi cei însetaţi şi flămânzi de dorul de Absolut, de esenţa Plenitudinii… Literatura adevărată poate transmite aceasta, ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori şi în textele Florentinei Dalian.
Literatura poate fi şi un S.O.S. pentru iubiri neîmplinite (dar cărora li se mai dă o şansă la altfel de existenţă), textul „S.O.S.” fiind printre cele mai triste, dar şi printre cele mai reuşite, relatând o imposibilă poveste de dragoste, în care bărbatul se sacrifică pentru vieţile altora tocmai în ziua în care se hotărâse să-şi mărturisească iubirea. Teribilă este şi proza „Cuţitul”, despre un omor făcut din greşeală, într-o noapte grea de iarnă, un fratricid atipic.
Bref, aluzie la un alt text, „Şeful de gară”, cartea Florentinei Dalian este „o lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor” (şi sunt destule texte cu gări şi trenuri!), este o căsuţă pentru toţi iepuraşii lumii care, în poveşti, nu au avut norocul să o termine cu acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”!
În cartea „A unsprezecea poruncă”, un tren pierdut se mai poate întoarce! Şi este, poate mai mult ca orice, o lecţie despre darurile pe care putem să i le întoarcem lui Dumnezeu! Măcar „adevăruri care dor şi minciuni care mângâie”, dacă nu mai avem ceasuri să le întoarcem, precum face şeful de gară!
Şi poate că nu este bine să spunem care este cea de-a unsprezecea poruncă, deoarece, visăm noi câteodată deloc nefericit, în spatele porţii pe care scrie „lăsaţi orice speranţă!” (deoarece tot suntem în anul lui Dante!), scrie şi „Să nu visezi!”


a.g.secară
Galaţi, aprilie 2015

 

Să nu visezi! sau
Întâmplări din realitatea imediată

A unsprezecea poruncă, cea de a patra carte a Florentinei-Loredana Dalian (Editura Rafet, 2012), continuă seria povestirilor din volumele anterioare* în acelaşi „stil” al apropierii de viaţă, de experienţele existenţiale fireşti, „palpabile cu mâna”; un fel de „întâmplări din realitatea imediată”, ca să-l cităm, „deformat”, pe Max Blecher; întâmplări care sunt pigmentate pe alocuri cu scurte „meditaţii” şi „luări de poziţie”. 

O tehnică narativă…
Autoarea nu are nevoie – pentru a-şi consuma/arde fraza epică – decât de câteva pagini. În patru pagini este rezolvată, de exemplu, proza A unsprezecea poruncă. 
Ceea ce este însă mai important decât această economie textuală este modalitatea de construcţie. Comentariul asupra câtorva scene-tablouri sau elemente separate – camera dragostei, Crăciunul, cartea, Marele Oraş, pasărea, omul de zăpadă, Revelionul, poarta întredeschisă – reprezintă modalitatea de a compune o poveste de dragoste din bucăţi, din piese oarecum independente.
Astfel, în camera dragostei de la malul mării se deschid, simbolic, draperiile ca „Să intre marea în casă”, Crăciunul aduce în scenă o pictură cu Maica Domnului cu Pruncul şi o alta fără prunc, motiv de a insera ideea lipsei de sens a unei femei fără prunc, apariţia unei cărţi divulgă postura de scriitoare a îndrăgostitei şi ideea-sentiment că „rămâne ceva după tine”, Marele Oraş creează pe de o parte sentimentul înstrăinării şi al micimii – „Acolo te pierzi. Eşti mic.” –, iar pe de altă parte acelaşi oraş o atrage pe femeia îndrăgostită, pentru că acesta îl reprezintă, de fapt, pe el – „Acolo era el. Erau împreună”… Şi tot aşa, pasărea ceriului, găsită îngheţată, care s-ar putea să fi murit „de singurătate”…, este o „frumuseţe mai puţin de care nu-i pasă nimănui”, omul de zăpadă, care iniţial îţi trezeşte sentimentul bucuriei, este părăsit în curând de către copii, tot aşa cum şi oamenii îşi părăsesc iubirile, Revelionul, care i-a apropiat într-un dans pe „eroii” poveştii îndrăgostite, i-a şi îndepărtat în aceeaşi măsură, motiv pentru care femeia se compară cu „o ambarcaţiune care se depărtează de mal”, poarta întredeschisă „e o cruzime”, pentru că nefiind nici închisă, nici deschisă, ea sugerează ambiguitatea unei relaţii – „în timpul acesta nici nu se moare nici nu se trăieşte. Rămâi şi tu întredeschis. Jumătate spre viaţă, jumătate spre neviaţă”; şi, în fine, visele, de fapt visurile „pe care şi le făureşte omul” o conduc pe  femeia, a cărei dragoste este respinsă, la o concluzie îndreptăţită: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce nu ai dat, Doamne, şi-a unsprezecea poruncă? – Să nu visezi!”

Zădărnicii de apartament şi simbolurile lor
Toate scenele-tablouri şi elementele disparate abia prezentate îşi capătă coerenţa prin referentul comun pe care toate îl au şi la care se raportează: cei doi, cuplul. De fapt, mai toate scenele-tablouri care compun această poveste funcţionează ca simboluri ale unei iubiri care nu se leagă, ale unei iubiri răvăşite, devastate, neputincioase, care dacă îşi atinge obiectul adoraţiei este doar pentru a constata că, în acelaşi timp, el se depărtează ca o barcă de mal, că este ambiguu asemenea unei porţi întredeschise, că toate speranţele şi visurile pe care ni le-am făcut nu sunt altceva decât nişte „vipere care muşcă din noi”. De aici şi interdicţia imaginată, pusă în gura divinităţii: Să nu visezi! 
Dacă povestea Florentinei Dalian poate fi socotită o istorie ruptă, discontinuă – istoria pe sărite a unui cuplu scindat –, ea îşi recapătă totuşi unitatea prin simbolurile care o potenţează.   
M-am oprit la această povestire de dragoste nu doar pentru sentimentul dulce-amar pe care îl provoacă, nu doar pentru că ea ilustrează o zădărnicie de apartament, pe care, la urma urmelor, vom fi probat-o mulţi  dintre noi, ci pentru tehnica în care autoarea îşi comunică „drama”, sentimentele, ideile. 

În realitatea imediată… 
Celelalte povestiri ale cărţii divulgă preferinţa autoarei pentru relatarea directă a experienţelor sale „epice”. Povestirile acestea sunt întâmplări în realitatea imediată, iar nu ficţiuni: Să pleci. Niciodată să rămâi este o poveste a copilăriei, Poveştile Gării de Nord. Maria, relatează o întâlnire ratată a unei fete venite în Bucureşti – în Gara de Nord – pentru a-şi întâlni iubitul, Mereu alţi călători este o scenă cu un orb dat jos din tren de către „naş”, şi aşa mai departe. 
Peste tot, autoarea îşi evidenţiază priza pe care o are la real. Ea nu ajunge cu povestea la realitate, ci pleacă de la ea, de la experienţa în real: povestirile sunt provocate de realitate, de existenţă. Inserţiile meditative, şarjele revoltate sau cele moralizatoare, care îşi scot capul pe alocuri, sunt replicile pe care autoarea le dă realităţii, scenelor sau situaţiilor, uneori deranjante în ordine morală, pe care le relatează. Ele sunt totodată câteva dintre caracteristicile povestirilor Loredanei Dalian, mai întotdeauna nemulţumită de ceva şi tocmai de aceea revoltată. O cizelare a frazei şi exploatarea mai largă a imaginarului, apăsarea pe mai multe clape ale prozei şi armonizarea simfonică a acestora, dimpreună cu forţa ideatică şi existenţială a unor subiecte, vor redimensiona proza autoarei şi vor face ca sensibilitatea, elementul central al construcţiilor sale, să fie mai bine pusă în evidenţă şi eficientă epic. 

Virgil DIACONU,
Pitești, 2014

 

* Şi copiii se îndrăgostesc  (Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008), Aceeaşi lună peste sat (Editura Remus, Cluj Napoca, 2010) şi Scrisori netrimise (Editura Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi, 2011).
 

CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE
    
Sub scutul unui pseudonim, prozatoarea Florentina Loredana Dalian (fostă Dănilă) recidivează. Fără a lua cu asalt revistele, fără a se insinua  într-o lume gălăgioasă şi vanitoasă (precum cea scriitoricească), fără a pune în mişcare strategii de autopromovare într-o cultură, vai, publicitară şi fără a „momi” critici care să-i „slavoslovească” textele (fie şi într-un discurs prefaţial), autoarea din Slobozia se anunţă ca o apariţie demnă de tot interesul. Debuta, reamintim, la Clubul Saeculum din Beclean cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc (2008) după ce adjudecase, în acelaşi an, un important premiu (prozastic, evident) la Festivalul-concurs Eusebiu Camilar – Magda Isanos de la Udeşti (Suceava). Indiscutabil, are har. Inginer de profesie se ţine departe (deoparte) de sofisticatele inginerii textuale şi, bună observatoare, coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e punctul forte al acestor instantanee, decupaje epice colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Probabil că, deocamdată, nu se încumetă să atace genul „tărăgănat” (romanesc); şi bine face, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici, fără a-şi testa suflul epic, revărsându-se prozastic.
    Nu scrie, neapărat, de pe baricadele feminismului. Fără a pleda aici pentru o literatură feminină (expediată valorizator în gheto-ul sexului) nu putem ocoli constatarea că aceasta are, negreşit, un specific. Or, interesată de „cotloanele sufletului”, Florentina Loredana Dalian le explorează – inevitabil – din acest unghi. Developează, aşadar, învălmăşeala de sentimente a femeii îndrăgostite (v. Sens unic) prinsă în „plasa iluziilor” dar şi reacţiile bărbatului egoist, colecţionar insaţiabil de trofee; cunoaşte şi dramele lui, acel „prea târziu” dureros inflitrat, conducând la „eliberarea” iubitei (v. Îmbrăţişări pentru Florentina). Se (ne) amuză când, dând gata un poliţist, constată că motivul era treningul pe care-l purta, inscripţionat Dinamo (v. Miss Univers). Privirea rece, lucidă refuză efuziunile, contemplă cu detaşare întâmplările, narează cu naturaleţe. În ciclul Dincolo de timp (Azilul) cugetă la rosturile lumii, printre eroi împovăraţi de singurătate, inşi care trăiesc din amintiri, depănând poveşti: un fals general rătăcit în „lumea Olgăi”, un ceasornicar, atâţia figuranţi cu destine frânte, atâtea iubiri irosite (Ana, Mariţa) impunând o tristă concluzie: „nu-i nici o sfârâială s-ajungi bătrân!”

    Ghidată, instinctiv, de talent, prozatoarea e permeabilă şi la presiunea intertextualităţii. Nu e cazul să inventariem şi câteva exemple… Sunt examinate „sub lupă” momentele de derută, încercările vieţii, destrămarea fiinţei care, disperată, se agaţă de lume. Aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Porniţi în căutarea fericirii, protagoniştii iau hotărâri eroice (uitate a doua zi), sunt invadaţi de tristeţe (v. Halucinaţii), contemplă cu jale ruina amintirilor (v. Aceeaşi lună peste sat), mângâindu-se cu vorbele despre „odată”. Lucidă, ironică (ca antidot) şi sentimentală, Florentina Loredana Dalian merită urmărită, capabilă – credem – de mari surprize (dacă se va lua în serios). Într-o epocă sufocată de hiperintelectualism, prozele ei (curios!) pot fi citite fără caznă. Florentina Loredana Dalian e un nume pe care mizăm dincolo de bursa zvonurilor ori a clasamentelor de cafenea, „de azi pe mâine”…


                            ADRIAN DINU RACHIERU,
Prefaţă la volumul „Aceeaşi lună peste sat” (`Oglinda literară`, `Helis`, 2010)


Cursivitate, autenticitate şi fler epic
       
Critica scriitorilor e îndeobşte una afectivă. Dar când se scrie enorm şi se citeşte infim, când scriitorul care eşti, are vechi state de redactor şi editor, simţi nevoia de a face puţină ordine în aglomerarea de cărţi, de autori , de edituri, în ideea  unei orientări a lecturilor consumatorului.
       Prozele Loredanei Dalian, multipremiată la diverse festivaluri sau concursuri, mi-au trezit interesul prin tonul propriu, stilul „blitz” şi o limbă română impecabilă.  „Aceeaşi lună peste sat” (Editura REMUS, Cluj-Napoca, 2010, cu un „Cuvânt de însoţire” aparţinând criticului Adrian Dinu Rachieru) conţine 17 povestiri, nu întinse ca spaţiu şi  respiraţie, dar  cu o profunzime care le compensează scurtimea. Le-aş numi „proze de atmosferă”, pentru convertirea peisajului la un fapt de viaţă. Autoarea se foloseşte de acel „pact” al peisajului natural cu psihologia comunităţii umane ce-l locuieşte, relevând nu armonia, ci relaţia antonimică dintre cosmos şi uman, dintre trup şi suflet. Chiar proza care dă titlul volumului e edificatoare în acest sens:”Doar cimitirul însoţeşte singurătatea puţinilor bătrâni rămaşi, străjuind măreţ de pe deal. Crucile veghează liniştea celor tăcuţi, băieţi şi fete cândva, înlănţuiţi în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porţile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă copiii nu se mai joacă, lunca tânjeşte după chiotele lor./…/Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat.”
       Dar „pactul” poate fi şi invers: timpul convertit în vârsta personajelor, pentru a descrie comportamentul generaţiilor. Dialogul bunică/nepoată din proza „Prima zi de şcoală” demonstrează preţul bunăstării pe dinafară, în detrimentul celei lăuntrice: „- Voi ce-nvăţaţi acum la şcoală? – De toate. – Îhîmmm. De-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău. Râde cu ochii la pantofii înşiraţi pe hol: – Da ‘ bine, barem, că ne-am încălţat! Va să zică… s’tem mai încălţaţi ca-nainte…”
       Deşi mici ca întindere, cantitatea de viaţă ce o conţin, face din aceste povestiri pagini interesante, dezvăluind printr-un fulger de idee intuiţia vie a autoarei, care ghiceşte în materia aglomerată de gesturi şi atitudini tocmai pe acelea care definesc structural personajul/ele. 
       Chimistă de profesie, Loredana Dalian stăpâneşte dozajele unei bune naraţiuni, „reacţiile” şi „încatenările”. Are chiar o „reţetă” simplă, dar eficientă: se ia un fapt banal pentru cei incapabili să vadă, şi, miraculos, acesta îi spune lucruri esenţiale despre sine, despre lume, despre viaţă: ”Mă uit  în oglindă. Sunt urâtă, cu toate smacurile de pe faţă. Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea. Mă bucur că sunt urâtă.Mă urâţesc şi mai tare , întinzându-mi boielile pe ochi. Aşa! Frumuseţea, inteligenţa, talentul şi toate calităţile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândeşti puţinul pe care-l ceri de la viaţă./…/Privesc cu plăcere firul cum se duce până jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv(ciorapii) şi-i arunc la coş. Totul se destramă. Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi./…/ Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ţi se prăbuşeşte o lume, cum să fii tristă?”(„Halucinaţii”).
       Întâmplările sunt naturale, iar punerea lor pe tapet nu înseamnă deloc o fotografiere simplă, ci viaţă reieşită firesc din amănuntul relaţiilor interpersonale. Oralitatea , ca mod de exprimare, conferă autenticitate şi  vioiciune. Iată o expunere de gânduri: „Uite-o! Hai, gâză mică, treci strada, aşază-mi-te alături, apoi supune-te ritualului de secole al tuturor femeilor îndrăgostite de cine nu trebuie! Nu spun că nu-mi eşti dragă! Dar ai face bine să te aşezi singurică în raft, înainte ca eu să mă hotărăsc să-ţi fac asta.”(„Sens unic”).
       O atenţie deosebită este dată relaţiei masculin/feminin, ca în mai toată literatura scrisă de femei, din dorinţa de desluşire a propriilor trăiri în  dependenţa atitudinală faţă de sexul tare, în experimentul amar şi fără împlinire al solitudinii („Sens unic”, „Domnişoară de onoare”, „Miss Univers”, „Îmbrăţişări pentru Florentina”). Femininul iese păgubit prin naivitate, sinceritate, generozitate, dar şi victorios prin pendularea între simplitate şi complexitate, persuasivitate, reflexivitate. Autoarea, în calitate de personaj (povestiri scrise la persoana întâi) sau creatoare de alte personaje feminine, insistă pe nefericirea de a nu fi iubită, preţuită, admirată, face crize de narcisism, dar în care, pentru a reveni la normal, se autopersiflează. Ironia este antidotul care o salvează de căderea în derizoriu.
          Cum Loredana Dalian este şi poetă, povestirile ei devoalează uneori o percepţie liricizantă a lumii, accentul poematic al unor schiţe surprinzând un delicat braconaj în apele prozei: „Se învârt fără rost, ducând cu ei libertatea, aducând pustiul. Şoaptele bunilor îmi foşnesc la ureche a jale, a tristeţe fără leac. Mergând înainte ciulinii ca viaţa, rar poposesc, preţ de o respiraţie. Şi iar duşi de vânt spre cele lumi. Încotro? Încotro ei? Noi încotro?” („Ciulini”).Floarea ciulinului este emblematică, ea se află şi pe blogul  autoarei, în chip de „portret”. Ţepoşenie şi apărare faţă de intruşi, acceptarea de pământ sălbatic şi arid pentru a creşte, dar catifea şi parfum într-o floare nesperată, mov (culoare simbolizând , conform testului psihologic al lui Luscher, sensibilitate, tendinţa spre identificare cu sinele, spre unificarea impulsurilor, dorinţa de a oferi satisfacţie, fascinaţie).
       Deşi aparţinând unei lumi mărunte, personajele cărţii „Aceeaşi lună peste sat” sunt mai mult orăşeni, trăind la o tensiune înaltă, fie clipa prezentă, fie rememorând viaţa trecută. De aici şi dramatismul multora dintre situaţii. Proza „Dincolo de timp” Azilul (1) constituie un preambul pentru un ciclu aparte, care s-ar putea numi chiar „Azilul”. Personajele „fişate” în „Generalul”, „Figurantul”, „Ceasornicarul”, „Mariţa” sunt grăitoare în privinţa artei portretului, folosind două stiluri cursiv împletie: cel reportericesc şi cel narativ, propriu-zis.
      Timpul şi spaţiul trăirii sunt puse cu succes în slujba timpului şi spaţiului povestirii. Limba naraţiunii e solidară cu personajele ei, corectă gramatical şi impecabilă în concordanţa timpurilor verbale.
      Aş fi bucuroasă ca într-o viitoare carte, Loredana Dalian să aibă o optică scriitoricească mai ordonată ideatic şi  să insiste pe proza de confesiune, pentru că e un fin psiholog,   are cursivitate, autenticitate şi fler epic.


Passionaria Stoicescu
Bucuresti,27  februarie 2014


                                           O tulburătoare poveste de dragoste


          Cu Înainte de magnolii, roman apărut în Colecţia Opera Omnia a cunoscutei Edituri Tipo Moldova (Iaşi, 2014), Florentina Loredana Dalian a ajuns la cea de a cincea carte a sa de proză, după: A unsprezecea poruncă (2012), Scrisori netrimise (2011), Aceeaşi lună peste sat (2010) şi Şi copiii se îndrăgostesc (2008). Prefaţa cărţii e semnată de cunoscutul eseist, critic şi istoric literar Adrian Dinu Rachieru.
          Romanul în discuţie este o incitantă şi tulburătoare poveste de dragoste imposibilă sau, cum spune unul dintre personaje, o dragoste în contratimp. Protagoniştii cărţii, adică  Zorina (Ina) Savin, David Greceanu şi Claudiu Teodorin(n)i formează un triunghi erotic, platonic, destul de tensionat. Fata, studentă la drept, e îndrăgostită cu tot focul din fiinţa ei fragedă de David, student la Consevator după ce a fost exmatriculat de la Facultatea de Teologie, dar după ea suferă, ca un adevărat personaj turghenievian, Claudiu, student la Facultatea de Arte Plastice. Ecuaţia narativă în care prozatoarea îşi pune personajele nu e deloc una lineară, în ordine diegetică, ci una ingredientată sau învrâstată cu numeroase şi consistente analepse sau cu consideraţii eseistice de cea mai bună şi mai inspirată calitate. Instanţa narativă se schimbă şi ea de câteva ori, fiind cânt una auctorială, de tip omniscient, când aparţinând personajelor Ina şi Claudiu care-şi telescopează povestirile lor şi mai ales pe ale celorlaţi în fluxul romanesc propriu-zis. Registrele de scriitură întră frecvent în competiţie, cel realistic, de analiză psihologică sau introspecţie, alternând cu cel liric, de netăgăduit avânt poetic (precum episodul, recurent, în care e relatată decizia şcolăriţei ce refuză să ucidă fluturi pentru a-i pune la insectar, riscându-şi astfel nota maximă la zoologie), sau cu cel de dezbatere polemică, precum în teatrul de idei (a se vedea, în acest sens, discuţiile pe care David şi Claudiu le au, peste ani, în atelierul parizian al acestuia din urmă). Nu lipsesc nici oazele narative din vecinătatea literaturii fantastice, precum în capitolul în care Ina, ajunsă avocat de succes într-un oraş de provincie, nealtul decât cel în care locuieşte actualmmente prozatoarea, se împotomoleşte pe o arătură cu maşina în care transporta spre Schitul de la Amara, un călugăr autostopist, cu alură de superman, şi mai ales a doua zi când revine la schit spre a-i înmâna pasagerului ei misterios toiagul pe care acesta îl „uitase” pe bancheta din spate a autovehicolului. Cât despre paginile de factură onirică, acestea sunt la ele acasă pe tot parcursul cărţii. Senzaţia că am plonjat în plin Mircea Eliade e destul de puternică şi de motivată. Unele vise revin obsesiv, precum cel în care zbuciumatul David se află într-o casă labirintică, fără uşi şi ferestre, şi din care îi e imposibil să mai iasă. Ceea ce e şi mai grav e că nu are niciodată senzaţia că visează. Vise premonitorii nutreşte frecvent şi Ina, precum cel în care, la un proces, asistă la schimbarea locului şi rolului lui David cu cel al Călugărului de la Muntele Athos. De altfel, capitolul al patrulea al cărţii se intitulează chiar Căruţa cu vise şi se constituie ca o parabolă în care, naratoarea, trecându-şi în revistă împlinirile şi eşecurile vieţii ei, face apel la imaginea unui câine legat cu lanţ prea scurt de o căruţă aşternută vârtos drumului şi care nu-şi permite niciun popas cât de mic pentru adăparea cailor la o fântână din câmpia aridă.
         Nu lipsesc, din textul romanesc, abordările intertextuale, la loc de cinste aflându-se citatele din Biblie, îndeosebi din Evangheliile după Ioan şi Luca. Nişte aserţiuni cu iz religios, profund, enigmatic şi emoţionant, au devenit chiar leit-motivul cărţii: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie” (p.43). Citatelor din Biblie li se adaugă altele din Lucian Blaga,  Serghei Esenin, Mihail Drumeş etc.
          Povestea dintre David Greceanu, un personaj dilematic pendulând între dragostea lumească şi cea faţă de Dumnezeu, şi Zorina Savin, devenită Dinulescu, aminteşte prin tragismul ei de cea dintre Arthur Burton şi Gemma din Tăunul  lui Ethel Lilian Voynich.
         Prozatoarea din Gruparea de la Helis proustizează cu succes nu o singură dată. Eroinei ei, cu care se confundă biografic în mare măsură, observând în metroul bucureştean trei studenţi, o fată şi doi băieţi, e purtată automat cu gândul la trio-ul pe care l-a format cândva cu Claudiu şi cu David şi brusc o podideşte un plâns şi un dor nestăvilit, prilej de a plonja încă o dată şi încă o dată în trecutul pe care vrea să-l recupereze mental şi să-l retrăiască cu intensitatea de odinioară. Căutându-l pe Claudiu, care se întorsese în Bucureşti să deschidă o expoziţie de tablouri la Sala Dalles, Zorina reface din povestirile acestuia evoluţia lui David de când acesta a părăsit-o pentru a se stabili într-o mănăstire de munte. Biografiile protagoniştilor constituie ele însele romane de sine stătătoare, cel mai fascinant şi mai bine înrămat fiind, de departe, cel al lui David Greceanu. Acesta a fost dat afară, conform uzanţelor comuniste din anii ’50. din Facultatea de Teologie pentru simplul motiv că nu acceptase să colaboreze, aşa cum făcea, de pildă, Decanul, cu Securitatea de tristă şi eternă amintire. Încercarea lui David de a fi reprimit eşuase lamentabil. Biserica şi oamenii ei sunt demascaţi de prozatoare pentru atitudinea lor duplicitară de a se pune cu uşurinţă la cheremul Poliţiei politice a vremurilor roşii prin excelenţă. Profesorul duhovnic care i-a luat apărarea şi s-a opus exmatriculării s-a trezit şi el mătrăşit nu doar din Facultate, ci şi din parohia unde oficia în capitală şi trimis într-un sat sărac şi cu o biserică aproape în paragină. După un popas la Conservator unde se aciuase graţie unui unchi bine văzut de autorităţi, David a ajuns într-o mănăstire, convins că în viaţa laică ar fi însemnat să rămână un mort viu chiar dacă ar fi ajuns un artist de renume. O vreme s-a adaptat la viaţa aspră a mănăstirii care i-a servit de refugiu. Tribulaţiile sufleteşti şi îndoielile l-au încolţit şi aici nu o singură dată, ca şi pe Petru în corabia lui aflată la cheremul valurilor. Stareţul l-a trimis în lume pentru o ultimă confruntare cu ispitele pământeşti. O vreme a lucrat la o fermă particulară din Bărăgan de unde, însă, a fugit exact în seara în care a poposit aici Zorina, avocata-ziaristă necunoscându-l sub noua înfăţişare. Călugărul misterios a simţit că dacă nu fuge chiar în seara cu pricina n-o va mai face niciodată. Pentru a doua oară şi-a învins ispita iubirii terestre în favoarea celei pentru Divinitate. În aceeaşi pornire de a rupe defintiv cu trecutul laic, călugărul David îşi arde, filă cu filă, jurnalul aşa zis de dinaintea magnoliilor, adică din vremea când trio-ul, căruia i se adăuga din când în când şi Magdalena (Lena) Costian, studentă la Filologie şi viitoare doamnă Teodorini, se plimba prin Grădina Botanică sau mergea la Operă să se delecteze cu muzica marilor compozitori ruşi, îndeosebi a lui Shostacovich. Jurnalul, după o ultimă lectură într-o noapte înstelată într-o poiană din vecinătatea mănăstirii, e transformat în scrum. Dar oare memoria poate fi ea anihilată? Probabil că nu, de vreme ce în capitolul al 12-lea, îl întâlnim pe David transformat în om de afaceri, trăind alături de o actriţă frivolă, Despina, desprinsă parcă din romanele lui Camil Petrescu, şi complăcându-se în a face jocurile politicienilor care nu-l mai cunosc a doua zi de după alegerile pe care le-au câştigat spre a se îmbogăţi cum neam de neamul lor n-a visat vreodată. Noroc că această buclă a traseului biografic a lui David prin lumea banului şi a puterii pe care ţi-o dă acest ochi diavolesc nu durează prea mult. Pictorul Claudiu, reîntâlnit la Paris, îi demonstrează că rolul de Iuda nu i se potriveşte şi că-n esenţa lui profundă sălăşluişte încă Iisus. Fostul şi temporarul om de afaceri şi politician potentat ori sforar electoral îi lasă cea mai mare parte a averii sale lui Claudiu cu condiţia ca acesta s-o investească în opere şi acţiuni caritabile şi, doar cu o mică parte din bani se întoarce la mănăstire unde îi donează în scopuri la fel de nobile şi de umanitare. 
         Paginile despre cum afacerile îl alienează pe cel prins în caruselul lor şi-l transformă într-o carcasă lipsită de suflet şi de sensibilitate sunt printre cele mai grăitoare şi mai convingătoare din carte şi ele demonstrează apetitul şi vocaţia prozatoarei helisiste pentru proza cu relevanţă socială. David are tăria să-şi conştientizeze rătăcirea şi să se se spovedească în faţa fostului prieten şi rival de odinioară: „Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar atât. Nu ştiu dacă m-aş mai putea întoarce înapoi” (p.156). La iubirea, oricât de pârjolitoare a fost ea pentru Zorina, nu se mai întoarce, într-adevăr. În cinul călugăresc, însă, da. În capitolul final al cărţii îl întâlnim sub numele de Părintele Serafim şi el o spovedeşte pe cea pe care a iubit-o cândva şi la care a trebuit să renunţe ascultând de glasul altei iubiri. Uşor melodramatică, scena o aminteşte pe cea a ultimei întâlniri dintre preotul român Tonea şi sârboiaca Borivoje din nuvela lui Gala Galaction, De la noi la Cladova, unde e pusă pe tapet o problemă asemănătoare şi mustrările de conştiinţă generate de o iubire nepermisă pentru o înaltă faţă bisericească. În orice caz, întâlnirea dintre Părintele Serafim şi Zorina se soldează cu eliberarea amândurora de povara unei iubiri ce n-a fost să fie.
         Interesant e şi romanul Zorinei, un personaj complex prin statornicie, printr-un anume narcisism necamuflat, prin sinceritate, replici tăioase, intransigenţă profesională, prin perseverenţa în a regăsi timpul în care a fost îndrăgostită de un suflet pe care l-a simţit ca pereche şi prin setea de absolut cu care traversează meandrele unui destin nefavorabil. După dureroasa ruptură pricinuită intempestiv de David, Zorina îl cunoaşte, la un dans organizat la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, pe inginerul Relu Dinulescu. Cum părinţii o deturnaseră de la o carieră de balerină, studenta execută, parcă spre a răzbuna, un dans paroxistic ceea ce-l determină brusc pe proiectantul de avioane s-o ceară în căsătorie. După cinci ani de mariaj în care nu şi-a iubit soţul, ci doar l-a respectat pentru strădania lui de a o face întru totul fericită, Relu moare într-un accident de avion. Zorina, convinsă că iubirea e altceva decât confortul burghez pe care ţi-l asigură banii şi prestigiul social, regretă că nu i-a răspuns soţului cu o ardere pe măsură şi nutreşte un sentiment de vinovăţie că nu s-a ridicat la înălţimea pe care soţul o aşteptase, neîndoielnic, de la ea, bântuită uneori de gândul divorţului. Ca avocată e, de asemenea, incoruptibilă şi atât de cinstită că de multe ori sfârşeşte prin a-i apăra pe cei pe care ar trebui să-i acuze. Banii nu sunt pentru ea valoarea supremă, ceea ce o face să pară cel puţin ciudată într-o societate care n-are alt reper valoric decât cel financiar. 
          Înainte de magnolii, cel de al doilea roman, după Scrisori netrimise, al Florentinei Loredana Dalian, deţinătoare a unui număr impresionant de premii literare obţinute la concursuri şi festivaluri de pe întreg cuprinsul ţării, confirmă speranţele pe care, de-a lungul anilor de carieră vertiginoasă, eşalonată pe parcursul a doar unui lustru şi ceva, şi le-au pus în talentul şi-n evoluţia ei exegeţi ca: Adrian Dinu Rachieru, Titi Damian, Virgil Diaconu, Tudor Cicu, Ionuţ Caragea, Aurel Podaru, Maria Daniela Pănăzan, Romeo Aurelian Ilie, Liviu Comşia, Passionaria Stoicescu şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul, spre a-i aminti doar pe cei trecuţi la Referinţe critice. Prin tema, care răspunde strălucit oricărei colecţii a Romanului de dragoste, succesul de public e asigurat din oficiu, aşa cum observă, de altfel, şi prefaţatorul care-i sugerează talentatei prozatoare o perpetuă ridicare a ştachetei scrisului  ce-o obligă la mai mult.


                                                        
 Ion Roşioru     
26 iunie 2014, Publicat în „Helis” nr. 8-9 (136-137), august-septembrie 2014


Florentina Loredana Dalian, Înainte de magnolii, roman, prefaţă Adrian Dinu Rachieru, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, 304 p.
Aşteptam să văd cum va merge mai departe în proză Florentina Loredana Dalian, după ce, la un concurs, i-am oferit din partea unei reviste ieşene un premiu. (Apreciasem mai ales cum descria stările prin care trec personajele sale – mai ales cele feminine, dar şi faptul că nu se „încîlcea” în naraţiune.)
Pînă la această carte nu am mai avut prilejul să citesc alte scrieri ale sale. Ieşind din „domeniul” prozei scurte, propune un roman, de data aceasta. Un roman care este însă construit, cumva, de parcă nu ar fi dorit să se detaşeze cu totul de proza de mai scurtă amplitudine. Astfel, Înainte de magnolii, deşi propune o naraţiune în care urmăreşte firul „povestea” a trei personaje (avocata Ina/ Zorina Dinulescu*, pictorul Claudiu şi David, care apoi devine călugărul Serafim) este alcătuit din douăzeci de texte. Acestea curg spre a întregi firul acestei poveşti din trei „fire”.
Dragostea (privită şi ca o căutare a împlinirii/ fericirii/ frumuseţii clipei) este una dintre temele cele mai bine conturate ale cărţii. Iar asta „se plăteşte”: „Am căutat mereu frumuseţea, sub toate formele ei. […] Şi cel mai adeseori am plătit preţul. Preţul de a fi dorit mult, acela care se plăteşte fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă nu te prea poţi tîrgui ca la tarabă: Auzi, cam cît ar face fericirea asta?”.
Apoi, felul în care se construieşte relaţia masculin-feminin (privită mai curînd în trăsături de penel mai îngroşat feminine) şi, uneori, poate de la pasiunea autoarei pentru haiku, unele cuvinte cărora le sînt dăruite haine dacă nu de simbol, oricum „tuşe” de „cuvinte cheie”.
Sînt cîteva dintre „planurile” pe care le întrezărim la o lectură a prozei autoarei.
Cu gîndul la o posibilă viitoare călătorie romanescă a Florentinei Loredana Dalian, aştept un pas mai decis, pentru că lectura acestui roman îmi confirmă că este un autor care scrie cursiv, are o cale a sa de a construi naraţiunea, o scriere uneori frizînd oralitatea, surprinzînd frame-uri de viaţă veridice.
Încheiem, şi spre exemplificare, cu cîteva fraze din roman: „Aveam douăzeci de ani. Eram de-o vîrstă toţi trei. Şi aproape nedespărţiţi. Claudiu mă iubea pe mine, eu îl iubeam pe David, iar David Îl iubea pe Dumnezeu. Dar despre asta ne-am dat seama abia mai tîrziu. Atunci n-aveam timp de introspecţii; atunci alergam în plutonul cu fluturi. Chiar dacă aripile ne mai fuseseră, pe alocuri, frînte. Puterea de regenerare a tinereţii e incredibilă.” „Claudiu Teodorini şi cu mine treceam oficial, drept un cuplu, deşi nu eram, în adevăratul sens al cuvîntului. Însă Claudiu împînzise lumea cu declaraţiile lui de iubire către mine şi cu faptul c-o să mă ia de nevastă. Eu nu agream această poveste, însă nici nu reacţionam. Eram cumva amuzată, cumva măgulită…”.


Marius Chelaru
„Convorbiri literare”, Iaşi, mai 2015 

 

În mine se mai vorbeşte şi astăzi de tine”

La editura „Tipo Moldova”, în colecţia „Opera Omnia – romanul de azi”, a apărut, în vara anului 2014, romanul doamnei Florentina Loredana Dalian intitulat „Înainte de magnolii”. De ce înainte de magnolii? Pentru că înflorirea magnoliilor reprezintă pentru protagoniştii acestui volum un reper, reprezintă o eternă reîntoarcere la ceea ce au fost. Întregul roman, de altfel, este o căutare a timpului care brusc, prin trădare, „s-a stricat”, este o încercare uneori disperată de a repara acel timp greşit. Acest spaţiu-timp, deviant, delimitat de o margine senzorială, înflorirea magnoliilor, va reveni obsesiv în întrebările şi nedumeririle eroinei Ina (Zorina) Dinulescu.
În aceste condiţii, autoarea romanului ne invită ca, împreună cu ea, să trăim, pe parcursul celor douăzeci de capitole ale cărţii, o iubire interzisă, o iubire neîmplinită, o iubire care nu se consumă deoarece are loc într-un timp nepotrivit, „în contratimp”, cum se exprimă autoarea, iubire care devine, în etape, în timp, păcat.
Cu romanul „Înainte de magnolii” doamna Florentina Loredana Dalian se defineşte ca fiind o scriitoare mai aproape de romantism decât de realismul romanului actual. Inocenţa, binele şi frumosul sunt puse în oameni la care demnitatea, onoarea şi adevărul sunt repere morale.
Romanul se prezintă ca o ruptură între eul personal al autoarei şi realitatea guvernată de cinism.
În primul capitol, intitulat „Cântecul”, facem cunoştinţă cu Călugărul, de fapt cu David Greceanu, fostul student al Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, marea iubire a povestitoarei, avocat Ina Dinulescu, fostă Zorina Savin, Călugărul, „era cu noi, dar parcă nu era”, spune scriitoarea şi această suavă evanescenţă va pluti în atmosfera creată de cântecul Călugărului care este redată în carte cu sfiiciunea menită să recupereze inocenţa pierdută. De altfel, citirea acestui capitol şi a următoarelor două ne aduce aminte de povestirile lui Turgheniev, de cântecul iubitului Geamiliei din nuvela cu acelaşi nume a lui Cinghiz Aitmatov sau, în unele pasaje, atmosfera creată amintindu-ne de povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade.
Şi dacă tot am amintit de Mircea Eliade, trebuie spus că osatura romanului este tocmai dilema în care se află omul între sacru şi profan, între două eu-ri: un eu limpede, profund, care conduce spre divinitate şi un eu mult mai complicat, dar mai obscur, mai mutilat, care se manifestă în afară.
Mai trebuie reţinut şi faptul că acţiunea romanului, curgerea ei, se petrece între două maluri, aş zice, lirice, iar noi, cititorii, ne situăm dacă nu pe ambele margini cel puţin pe una. Prima: „Aceia pe care îi iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi”, completată cu o spusă a Sfântului Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”. Aceste vorbe sunt auzite de Ina Dinulescu din gura Călugărului când îl întâlneşte pe acesta la o familie prietenă şi apoi peste cinci ani când îl „pescuieşte” la ocazie pe acelaşi Călugăr, Călugărul de la Athos şi îl duce cu maşina la un schit de lângă Amara. Celălalt mal, cealaltă margine pe lângă care curge povestea îl defineşte un frumos şi mare vers al poetului Lucian Blaga: „În mine se mai vorbeşte şi astăzi de tine”, amintindu-ne că persoanele dragi rămân, după despărţire, în noi şi acolo, în noi, există o comunicare, o continuare, o trăire interioară. Ajungând aici trebuie să conchidem că intriga romanului este de sorginte romantică şi se bazează pe o neînţelegere. Când Zorina (Ina Dinulescu) îşi mutase tot bagajul sufletesc în iubirea ei cu David, acesta din urmă fuge, trădează precum Iuda sau Petru, lăsând-o pustiită, ce naşte mai târziu un amestec de iubire şi ură, de neîmplinire, de eşec.
Există un triunghi amoros format din Claudiu Teodorinni, student la Arte Plastice, care o iubeşte pe Zorina Savin, studentă la Drept, care îl iubeşte pe David Greceanu, student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, muzician care îl iubeşte pe Dumnezeu. Este vremea studenţiei, este vremea timpului etern pe când toţi trei cutreierau teatrele, muzeele şi expoziţiile de pictură, este o căutare întru frumos şi inocenţă prin poezie şi muzică, prin pictură şi plimbări lungi prin parcuri. Erau numiţi Pictorul, Balerina şi Popa, Balerina pentru că Zorina făcuse ani buni balet pe când era o copilă. Totul înainte ca magnoliile să înflorească, atunci când David, cel desemnat de Claudiu ca fiind alesul Zorinei, va spune sec, fără nici o explicaţie: „Zorina, eu plec”. Şi plecat a fost nu ştie nimeni în ce schit, în ce mânăstire.
Şi de ici încolo întregul roman se axează pe căutarea avocatei Ina, devenită Dinulescu după căsătoria ei cu inginerul Dinulescu, a acelui parfum al timpului din urmă, de negăsit, de netrăit, atunci când „cineva mi-a atins viaţa, într-un anume mod, o atingere fină, abia simţită”. S-ar părea că protagonista romanului şi-ar fi propus să rezolve o iubire interzisă de … timp, un contratimp, de fapt o iubire imposibilă, o întoarcere în illo tempore, o retrăire autentică a unui timp suspedat în memorie. Faptul că soţul ei, inginerul Dinulescu, va muri după numai cinci ani de căsătorie o îndârjeşte de a-l căuta pe cel acuzat de furt de fiinţă. De cealaltă parte, David Greceanu este (într-o prezentare de un profund lirism în capitolul „Visul”) omul fără uşi şi ferestre, numai pereţi apropiindu-se, sufocând.
David Greceanu nu este un personaj limpede cum este Alioşa din „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski, este un personaj mult mai misterios, mai complicat, mai duplicitar. Ba îşi arde jurnalul, călugăr fiind, pentru a o rupe definitiv cu lumea din afară, ba, brusc, se întoarce „în lume”, devine un patron bogat cu relaţii în lumea politică şi afaceri dubioase. Combinat cu o actriţă de mâna a doua, Despina, om influent, David Greceanu este posesorul unui limbaj cinic şi licenţios, aşa cum avea să se definească în întâlnirea pe care o va avea la Paris cu celebrul de pe acum prietenul său pictorul Claudiu Teodorinni.
Ruptura dintre David şi Dumnezeu este un nonsens, ispita, alergarea spre laic nu se explică, dar este clar că ispitirea spre lume vine sub forma unei femei. Când eul pur face un salt în afară el se va găsi într-un război cumplit între inimă şi raţiune, luptă care se va da pentru iubirea pură, iubire pură imposibil de atins în viaţă, viaţă care nu este perfectă şi pură niciodată. De aceea, în opoziţia iubire pură/viaţă David Greceanu alege iubirea pură pentru Iisus, atunci când la Paris renunţă la toate privilegiile şi transferă toate bogăţiile pe numele pictorului Teodorinni, care se va ocupa ca aceste bunuri să ajungă în orfelinate, să fie donate unor case de binefacere.
Romanul dă o anumită existenţă iubirii pure, e drept efemeră, dar acel moment are o durată, este o reuşită în întâmplarea noastră de a fi.
Trăsăturile psihico-morale ale personajelor sunt marcate de răul şi binele care îşi au originile în fiinţă şi locuiesc pe mai departe în fiinţă cum de altfel în fiinţă locuiesc împreună raţiunea şi pasiunea. Libertatea de alegere îl suie sau îl coboară pe om pe scara spiritualităţii, libertate de a alege pe care eroina noastră Ina Dinulescu o aflase încă de pe când era o copilă şi alerga după gâze şi fluturi.
Condiţiile formale ale romanului – lungimea, tonul, spaţialitatea, imaginarul, lucrurile, subiectul sunt atinse atât cât trebuie să se formeze un tot, un întreg care să fie gustat de ochiul cititorului.
Metaforele, analogiile fac, deseori, farmecul acestui roman. Este de ajuns să ne amintim de metafora din tabloul „Cina neterminată” unde încă se mai caută un trădător, chipul lui, sau analogia câine/om din dialogul dintre David şi Claudiu privind prietenia şi multe altele.
Cum vă spuneam, volumul „Înainte de magnolii” este al unei scriitoare romantice iar nu al uneia moraliste şi sentenţioase, cum ne obişnuise până acum doamna Loredana Dalian în multe din scrierile Domniei Sale.
Disponibilităţile literare ale doamnei Loredana Dalian ne somează să fim pregătiţi pentru apariţia altor frumoase poveşti de viaţă pentru că un singur lucru se cere de la un prozator: să ştie să povestească, iar Loredana Dalian ştie.
Şi totuşi, întâlnirea finală dintre Ina Dinulescu şi David Greceanu, alias călugărul Serafim, are loc în ultimul capitol al cărţii unde se stabileşte că stăruinţa într-o iubire imposibilă devine păcat, aşa cum va deveni păcat şi dacă veţi avea în mână această carte şi n-o veţi citi.


Nicolae TEOHARIE
Ţăndărei, ianuarie 2015

 

ALT CUVÂNT DE ÎNSOŢIRE


    Credeam că Florentina Loredana Dalian, interesată obsesiv de „cotloanele sufletului”, exersându-se dezinvolt pe spaţii mici (ca dovadă, palmaresul scriitoricesc) va ezita să atace genul romanesc, cerând, se ştie, oase tari. Iată că o face totuşi, deşi cartea de faţă nu e chiar roman (în sens canonic). Şi contemplând declinul genului epistolar în era internautică, ea, cu timbru confesiv şi înclinaţie monologală, ne pune în faţa unor scrisori netrimise (poate că un alt titlu era mai potrivit!), provocând, de fapt, dialogul cu sine, încercând a recupera parfumul epistolar (ca irepresibilă dorinţă de comunicare). Şi de comuniune, bineînţeles! Ca deobicei, în prozele d-nei Dalian sunt examinate „sub lupă” destine frânte, invadate de tristeţe, momente de derută, destrămarea fiinţei etc., protagoniştii aflând că fericirea „e singura cosmeticală care dă rezultate”. Şi care se plăteşte cu lacrimi. Scrisorile din acest volum nu constituie, de fapt, motorul narativ; sunt lungi depoziţii, lucide şi sentimentale, altoite pe suportul unui scenariu al pribegiei (nomadismul românaşilor, căutând împlinirea pe alte meleaguri), vădind însă potenţialul prozastic al autoarei.
    Dacă e să facem niţică teorie va trebui să reamintim că pentru esteticianul şi filosoful M.M. Bahtin orice întâlnire / înţelegere este dialogică, înzestrând pe celălalt cu „voce”. Am putea chiar afirma că voinţa de putere a supraomului lui Nietzsche a devenit azi voinţă de dialog, într-o societate mediatică, suferind mai degrabă de exces comunicaţional. Dar, ne întrebăm, dialogăm cu adevărat? Îl înţelegem pe cel de lângă noi?
    Dureroasa întrebare o frământă şi pe Ilinca, profesoară şi translatoare, voiajând spre Italia, chemată de marea iubire (dr. Mihnea Radian), eroina acestui „roman”. Prilej pentru autoare de a descrie cursele lui Nae, fauna celor doritoare să-şi câştige „existenţialitatea” (ar spune Ligia, sau alte „pupeze” interesate de a agăţa italieni perverşi), purtând stigmatul prostituţiei. Protagonista cărţii, după o despărţire (brutală) de Sabin Ladaru, speră că pedantul şi perfecţionistul Mihnea este omul sortit, lepădând „zorzoanele meschinăriei”. Va cerceta caietele doctorului (conţinând scrisori neexpediate) şi va încerca să afle „rolul” enigmaticei Lăcrămioara. Îndoiala se insinuează, emoţiile, incertitudinile şi chiar certurile fisurează „cuplul”, provocând finalmente înstrăinarea.
    Nu e cazul de a dezvălui textura epică. Analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei (inginer de profesie), străină însă de sofisticatele inginerii textuale. Bună observatoare, cum spuneam altădată, ea coboară în cotidian, ia pulsul vieţii, interesată de gestul mărunt, insignifiant. Cu urechea ciulită vădeşte o remarcabilă stăpânire a limbajelor; oralitatea e seducătoare, decupajele epice sunt colorate sentimental, cutreierate de un frison nostalgic şi asortate cu un binevenit pigment ironic (şi chiar autoironic). Iată, aşadar, premisele unei cariere de succes în tagma scriitoricească. „Expertiza” noastră, negreşit prietenoasă, mizează pe ascensiunea d-nei Dalian, capabilă, sunt convins, de mari surprize…


ADRIAN DINU RACHIERU
Prefaţă la „Scrisori netrimise”

 

Un roman întru totul seducător

„Scrisori netrimise” – de Florentina-Loredana Dalian, editura „Antares”, 2012


          Într-un Alt cuvânt de însoţire, la Scrisori netrimise (Editura Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011) criticul şi romancierul Adrian Dinu Rachieru salută trecerea Florentinei Loredana Dalian da la proza scurtă la roman şi manifestă oarece reţinere cu privire la forma canonică a acestei specii. În plină eră internautică, mai adaugă distinsul critic, parfumul de roman epistolar ce şi-a avut cândva epoca lui de glorie în textul lumii e cu atât mai demn de atenţie. Firul narativ al discursului romanesc nu avea neapărat nevoie de găselniţa motivantă a unor texte adresative (scrisori, jurnal, felicitări) el trăind din plin prin savoarea lui pantagruelică, inconfundabilă şi inepuizabilă, ingredientată cu umor sarcastic şi (auto)ironie pe măsură, verva autoarei amintind de efervescenţa şampaniei de zile mari.
         Emitenta textuală este o profesoară universitară şi translatoare, Ilinca. Protagonista-naratoare îşi descrie drumul spre Italia, sejurul în compania iubitului ei, medicul Mihnea Radian, şi revenirea, nu lipsită de peripeţii, în ţară. Spiritul ei de observaţie e unul hiperdezvoltat, ca şi puterea de a smulge vălul aparenţelor înşelătooare de pe feţele celor cu care intră, c-o vrea sau nu, în contact. În trenul spre Baia Mare, de pildă, o babă e preocupată, chipurile, de odihna co-pasagerei şi-o tot îndeamnă să se culce, mobilul real al îndemnului ei mămos fiind să-l agaţe mai uşor pe colegul de banchetă al naratoarei pornită la drum lung. Plăcerea acesteia de a spulbera prejudecăţi şi de a despica în patru orice fir asertiv şi interogativ de convenţie socială e practic ilimitată, precum în inteligenta paralelă dintre o prostituată de profesie şi o doamnă căreia simpla hârtie matrimonială (a se citi certificat de căsătorie) îi conferă automat  statutul de vampiroaică asupra partenerului şi nu numai (p.11).  Dintre numeroasele ipostaze feminine conturate în carte, cea a femeii-monstru ocupă un loc aparte. Iată, de pildă, portretul soţiei medicului italian Battista: <<genul de femeie care n-aş fi putut fi eu, de exemplu, niciodată. Anume femeia care, deşi neîndreptăţită prin nimic a avea pretenţii sau a cere mai mult de la viaţă, ştie exact ce urmăreşte, cunoaşte căile prin care să ajungă la ţel  –  preţul nu contează  –   şi care îşi ţine bărbatul nu sub papuc (ce atâta blândeţe!), ci sub bocancul mărime 42, apăsat ferm pe grumaz, gata să-l sufoce la prima mişcare greşită. Mihnea, care-l asista adesea în operaţii, spunea că Battista nu îndrăzneşte să închidă mobilul nici măcar într-o atare situaţie. Mai mult, o asistentă are rolul de a prelua pe loc apelurile consoartei şi de i le transmite instantaneu. Odată Mary (a se citi meri, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenţia ca umilul ei scalv, pardon, soţul, să iasă din operaţie şi să-i ducă de urgenţă o anumită pereche de pantofi la pus flecuri, pe care-i căşunase să-i încalţe la recepţia din seara respectivă.  Cum medicul avusese tupeul să pună viaţa pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soţii, şi-a primit plata cu vârf şi-ndesat: o săptămână de „gardă forţată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouţi şi de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary>> (p.38). La fel de posesivă şi de ingrată este şi Rozica, ex-soţia lui Mihnea, tipul snoabei prin excelenţă, căreia îi e ruşine de obârşiile ei ţărăneşti, ca de socrul ei, biet învăţător de ţară, dar cu un fler social puţin obişnuit şi străin, mai ales, de orice ipocrizie.
        Dincolo de povestea de dragoste dintre Ilinca şi Mihnea, cartea Florentinei Loredana Dalian se constituie ca o nemiloasă radiografie a unei întregi faune interlope. Se reţine ca inubliabil portretul lui Nae, şoferul care transportă prostituate în Italia şi face contrabandă cu ţigări. Visul lui a fost să aibă bani mulţi şi acum e fericit că-i are, chit că  doarme prin parcările Europei. Uns cu toate alifiile, dă şpagă vameşilor corupţi până-n măduva oaselor. Se individualizează, de asemenea, câteva prostituate de toată mâna: Ligia, care pleacă de acasă doar cu o sticlă de apă şi un pachet de gumă de mestecat şi se prostituează pe traseu spre a-i putea achita şoferului neînduplecat transportul. Ignoranţa ei este mai mult decât înduioşătoare: ea a avut ca iubit un dezgustător de vinuri şi a trăit o dragoste plutonică etc. O altă prostituată atrasă de mirajul paradisului occidental este şi Lola, lucrătoare, de faţadă, într-o pielărie şi pe care trăirea în promiscuitate a abrutizat-o, fără a-i strivi ultimul licăr de omenie sau de conştiinţă din adâncul fiinţei. Având remuşcări că a jignit-o pe Ilinca, îi oferă acesteia un inel de aur. O altă prostituată, Vulgara, îi fură banii din poşetă, dar îi lasă din ei doar cât să-şi cumepre bilet de tren când va ajunge în România. Naratoarea e luată tot timpul drept ceea ce nu e în realitate. Noroc cu şoferul-traficant care o scoate de fiecare dată din aceste nefericite qui-pro-quo-uri. Întâlnirea Ilincăi cu Mihnea şi clanul lui heteroclit şi destul de grosier e relatată fără menajamente. Interesant, din punct de vedere caracterologic, este şi romanul Ninei, femeie pe care soţul, Vasile, o maltratează, dar care s-a resemnat gândindu-se că ar putea fi şi mai rău şi bagatelizează totul. Fostă asistentă medicală, ca şi Rozica Radian, Nina a iubit un doctor, George, de dragul căruia a învăţat pe furiş şi a reuşit să intre la medicină, dar surpriza pe care urma să i-o facă viitorului soţ în lumea căruia ar fi intrat astfel pe uşa din faţă n-a mai avut loc întrucât acesta a părăsit-o ca un laş şi a fugit în Canada. Resemnata Nina este femeia care s-a vindecat de iluzie încă din copilărie când un Moş Gerilă improvizat spre a da jucării şi portocale copiilor muncitorilor unei întreprinderi socialiste a frustrat-o de această bucurie. Fuga logodnicului a constituit un al doilea vaccin împotriva iluziei şi din clipa aceea n-a mai vrut să aibă de-a face cu lumea spitalelor.
         Naratoarea e o justiţiară. Nu uită nedreptăţile care i s-au făcut pe parcursul vieţii, îndeosebi în anii de şcoală. Pornirea de a-i înţelege pe alţii, punându-se de fiecare dată în pielea lor, chiar şi atunci când aceştia se dedau la gesturi nu tocmai morale, îi e caracteristică. E  chiar dispusă la făcutul de concesii numai să nu întreţină stările de conflict, precum în discuţia despre Jacqueline Kennedy care, căsătorindu-se cu Onassis a distrus cariera strălucită a Mariei Callas. Prăpastia dintre translatoare şi medicul român ce lucrează la negru într-o clinică italiană se adânceşte cu fiecare discuţie, până ce el o expediază fără multă vorbă în ţara din care a chemat-o
        Tema centrală a cărţii Florentinei Loredana Dalian rămâne căutarea fericirii. Naratoarea nu înţelege însă de ce această fericire se plăteşte cu lacrimi şi de ce apropierea de această stare sau măcar de iluzia ei se învecinează inevitabil cu panica de a fi. 
        Analepsele care învrâstează fluxul epic sunt fermecătoare, captivante şi întotdeauna motivate structural şi organic. Unele dintre acestea ar putea alcătui oricând povestiri de sine stătătoare, precum cea despre moartea Profesorului de matematică. Analogiile între situaţii existenţiale sau personaje conferă autenticitate şi credibilitate discursului narativ. Mihnea, obligat de împrejurări, mai ales de ranchiuna şi de răutatea şefului său ierarhic (unul cu care era de preferat să greşeşti împreună decât să ai dreptate împotriva lui)    să ia calea amară a străinătăţii, e comparat cu un alt iubit al Ilincăi, Sabin Ladaru, decanul Facultăţii de limbi străine. Acesta din urmă avea toate calităţile unui adevărat bărbat galant şi afectuos şi un singur defect: acela că era căsătorit. Subalterna va ajunge să tânjească după delicateţea şi blândeţea lui doar punându-l în antiteză cu Mihnea Radian, tip de Don Juan care, frustrat prin ratarea unicei sale căsătorii, va neferici toate femeile ce vor mai intra în viaţa lui. Buchetului impecabil de trandafiri pe care acesta i-l oferă de Crăciun într-o Italie prin excelenţă alienantă, Ilinca îi preferă floarea mov de ciulin (cred că Floare de ciulin ar fi sunat bine ca titlu al romanului aici în discuţie!) pe care i-a dăruit-o cândva, scoţând-o de sub haină, delicatul Sabin care o reconforta în timp ce Mihnea o oboseşte cu perfecţionismul lui pedant..
        Cum Mihnea e mai mult plecat la spitalului lui Battista, şeful clinicii italiene unde lucra ca asistent, invitata sa stă mai mult în casă şi-şi mai omoară din timp lecturând jurnalul adresat de iubitul ei unei enigmatice Lăcrămioara căreia-i relatează cu lux de amănunte tumultul său sufletesc de dezrădăcinat şi de ins căruia norocul nu i-a prea surâs. Modul şi insistenţa cu care-şi ponegreşte fosta soţie, inclusiv iubitele ulterioare pe care le-a părăsit fără scrupule de nicio culoare, amintesc de Moş Nechifor Coţcariul care, spre a o seduce mai uşor pe Jupâneşica Malca în Pădurea Grumăzeştilor, o culpabiliza fără jenă pe holeabul lui de babă care nu-i pusese-n haraba uneltele  necesare unei eventuale depanări.
         Lăcrămioara din jurnalul doctorului e pentru Ilinca oglinda trecută în care îşi poate descifra virtual viitorul. Procedeul acesta prin care un personaj se oglindeşte în altul e, de altfel, foarte frecvent în carte. Prostituata Ligia a visat să devină o doamnă, ca Ilinca, de pildă. Aceasta din urmă, la rândul ei, se gândeşte cu spaimă că şi ea joacă un rol asemănător al femeilor care apar în jurnal; Viorela, Crina, Sanda şi… Lăcrămioara pentru care traversează secrete şi sfâşietoare stări de gelozie cu atât mai acute cu cât trecutul fiinţei iubite nu mai poate fi deturnat sau confiscat în niciun fel.
        Romanul Florentinei Loredana Dalian, scris alert şi într-un stil seducător, cu suspansuri (finalul, cel puţin, ne lasă bouche bée) şi pagini de rară tensiune şi frumuseţe poetică, relatează deopotrivă creşterea şi descreşterea unei iubiri ce s-a dorit mântuitoare, dar n-a ajuns să fie, cât şi spulberarea mitului că raiul terestru ar exista oriunde dincolo de frontierele României. Nu lipsesc formulările aforistice, cu mare încărcătură gnomică („Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire”; „Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă”; „Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş”; „Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata lui valoare” etc.). Suntem întru totul de acord cu prefaţatorul care notează că „analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei”. Gruparea literară de la Helis are în această autoare cu multiple disponibilităţi lirice, epice, publicistice, unul din pilonii ei spirituali de rezistenţă, capabilă de  surprize dintre cele mai plăcute şi mai reconfortante.


 Ion Roşioru
August, 2012


     
Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri    

    Scriitoarea Florentina Loredana Dalian ne propune spre lectură o nouă carte: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011). După ce se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume consacrate acestui gen: „Şi copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean, 2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
    Un mini-roman cu influenţe epistolare, dar care păstrează ceva şi din orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine şi ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu. 
    Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman, nu este atât acţiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea. Accentul nu cade pe acţiunile săvârşite de personaje, cât mai ales pe impactul emoţional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârşirii unei acţiuni sau alta.  De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia are menirea de a le îmbogăţi pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia renunţă la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puţin mai onorabil, iar eroina noastră capătă un plus de înţelepciune. La fel se întâmplă şi în urma scurtului conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care fericirea se rezumă la a-ţi câştiga existenţa fără să te umileşti. O noţiune la fel de relativă despre fericire se va vedea şi la Nina, soţia lui Vasile (rudele lui Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu una perfectă, şi bruma de bani care să îţi asigure traiul de zi cu zi.
    În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman. Ea se afişează la tot pasul, atât în acţiunile prezente ale personajelor, cât şi în amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea constata că acestea urmăresc personajele şi adeseori le opresc să fie fericite. Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar faţă de tot ce înseamnă nedreptate; amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot timpul comparaţii între acesta şi Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui Mihnea legate de fosta soţie, Rozica, o femeie care îi controlase viaţa atât de minuţios încât acesta  a căpătat o sumedenie de frustrări şi complexe care îl vor ţintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism viaţa grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi spulberase orice dram de credinţă în iubirea adevărată.
    Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să aleagă ca metodă de a-şi comunica stările sufleteşti, cu tot cu cauze şi efecte, într-un şir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care le citeşte şi îşi amplifică temerile şi îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-şi dea seama că de fapt ea este Lăcrămioara. Cu această dilemă se va întoarce acasă tot singură şi tot nefericită.
    Rămânând la înşiruirea motivelor de nefericire, pe tărâmul trădărilor şi al dramelor, se cuvine să acordăm o paranteză capitolului 16, în care se istoriseşte „drama” Alexei, fiica Ninei, care suferă după profesorul de istorie. Deşi nu avem de a face cu o dramă logică, totuşi, amploarea pe care o ia trăirea copilei, precum şi modalitatea de relatare a situaţiei, oferă fragmentului un puternic conţinut emoţional, generând de altfel şi un accentuat impact psihologic asupra cititorului. De remarcat la acest capitol şi puternica influenţă a sentimentului religios, pe care scriitoarea-naratoare îl strecoară foarte ingenios: „De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricăt de mârşave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut toate motivele să o facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel?”. Închei paranteza menţionând că la acest capitol m-am gândit, când am spus mai sus că unele capitole pot fi citite şi ca proze scurte de sine stătătoare.
    Revenind la construcţia narativă practicată de autoare, consider că alegerea de a pune naraţiunea la persoana întâi, dând eroinei Ilinca şi rolul de naratoare, a fost una inspirată. Cu siguranţă stările sufleteşti nu ar fi fost reperate cu acelaşi dramatism din perspectiva unui personaj distant, izolat în universul său terţial. De asemenea, trebuie remarcat şi limbajul extrem de plastic, care alternează între ironie crasă şi lamentaţie de factură elegiacă, combinaţie care, pe de o parte ţine cititorul captivat, iar pe de alta, contribuie la creionarea temperamentului ambivalent al eroinei, care oscilează între momente de interiorizare uşor bolnăvicioasă şi zvâgniri de luare de atitudine, de cele mai multe ori mai sănătoase şi mai fructuase.
    Închei prin a-mi exprima bucuria lecturii acestei cărţi, care pentru mine rămâne un tratat poetizat de psihologie, sau chiar un eseu plasticizat despre nuanţele nefericirii cu toate cauzele şi efectele ei.
    Aştept cu nerăbdare noile apariţii marca Florentina Loredana Dalian.


     Romeo Aurelian Ilie, august , 2011

 


SCRISORI  NETRIMISE

de FLORENTINA-LOREDANA DALIAN
sau
Meandrele fatalităţii


Problema prozei feminine a fost complet neglijată, considerată un accident sau o întâmplare într-o istorie a literaturii jalonată de nume masculine. Critica şi istoria literară mai nouă sau mai veche ocolesc, din motive încă necunoscute, dihotomia între literatura femeilor şi a bărbaţilor, deşi ea există, chiar dacă nu a atins o fază acută. Ca să justificăm afirmaţia de mai sus, cercetăm masivele volume ale distinsului profesor Eugen Simion, Scriitori români de azi (Vol I-IV), dar în cele peste trei mii de pagini nu descoperim decât trei nume de prozatoare din perioada respectivă (Dana Dumitriu, Rodica Adameşteanu şi Rodica Palade). Cam aşa stau lucrurile şi în recentele şi masivele Istorii ale literaturii de Ion Rotaru, Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu. De-abia acum se nasc semnele de întrebare: ori femeile nu s-au aplecat spre proză – poezia este mult mai bine reprezentată – ori au avut mai multe greutăţi de întâmpinat, poate n-au avut curajul necesar să abordeze o specie dificilă precum romanul care cere timp şi răbdare, ori apetitul (gustul) cititorului nu mergea în această direcţie.  
Pe de altă parte, nici critica nu s-a aplecat cu seriozitate să analizeze fenomenul decât foarte târziu. Un studiu consistent pe această temă îl realizează Radu Voinescu în lucrarea Spectacolul literaturii, Editura Muzeului Literaturii, Bucureşti (2003), căreia îi consacră un capitol foarte documentat, intitulat „Literatura feminină de azi”. Aici urmăreşte atât problematica poeziei, cât şi pe cea a prozei, în context cultural universal, fără a epuiza subiectul, de altfel foarte vast, dar reuşeşte să sintetizeze câteva elemente care să-i confere specificitate, cu alte cuvinte să-i definească genul proxim.
Intrigat de problemă, în câteva cronici de întâmpinare m-am aplecat cu seriozitate asupra câtorva autoare (la vârste diferite) de romane (din spaţii geografice diferite). Este vorba de Christina Wittelsbach, 24 de ani, Bucureşti, (romanul „Confuzie sentimentală”, ed. Domino, 2009), Mihaela Burlacu, 34 de ani, Constanţa,  romanul „O vară de necuprins”, ed.Ex Ponto, 2009), Florentina Loredana Dalian, 43 de ani, Slobozia (romanul „Scrisori netrimise”, ed. Antares, 2011), şi Speranţa Calimi, 66 de ani, Bacău, (romanul „La naşterea mea a căzut o stea” ed. Vicovia, 2008), toate având un numitor comun, dragostea, cu traumatismele impuse de intervenţia destinului. Desigur că aceste cărţi şi nume nu sunt nici pe departe suficiente pentru a se putea face generalizări, totuşi am identificat multe aspecte pentru a conferi specificitate prozei feminine care, în momentul actual, pare a fi în ofensivă tematică şi stilistică. Bineînţeles că trebuie avute în vedere diferenţele de rigoare care ţin de personalitatea, de inteligenţa şi de talentul fiecăreia şi care, până la urmă, dau farmec literaturii.
           Diferenţele nu sunt relevante pentru a considera că avem de-a face cu două literaturi: una a bărbaţilor, alta a femeilor, deşi mişcarea feministă este în ofensivă culturală. Cert este că femeile scriu proză, în cele mai multe cazuri, altfel decât bărbaţii. Se opresc asupra unor teme specific feminine, de regulă iubirea. S-ar putea afirma că fac exces de iubire, fapt ce generează un exces de tragic, mai ales că recurg frecvent la motivul literar „fortuna labilis”. Paradoxul şi imprevizibilul sunt mult mai prezente. Scriu într-o manieră aparte, recurgând, de cele mai multe ori, la un narator-personaj care se confesează la persoana întâi, trimiţând pe cititor mai aproape de autentic. Poate că simt nevoia de devirilizare a literaturii contemporane, în scopul căutării unei identităţi, poate chiar a unei literaturi destinate exclusiv femeilor. Accentul este pus pe tema cuplului, întrucât femeia este confruntată cu mult mai multe obstacole în viaţa sentimentală. Aspectele cele mai importante ale acestor diferenţieri pornesc de la faptul că predomină un sentimentalism feminin tipic şi se exploatează detalii ale sensibilităţii şi particularităţi ale receptării specific feminine. Nimeni nu poate descrie meandrele şi abisurile sufleteşti ale unei femei mai bine ca o femeie. Scriitoarele femei caută o civilizaţie a instinctelor bazată pe senzaţii trăite cândva cu intensitate, experienţe recente, dar şi cu refugii frecvente în vis. De aceea, par să recurgă cam la aceleaşi clişee lingvistice şi scheme narative, lăsând impresia falsă că proza lor este insuficient maturizată. Mai au o trăsătură comună: preocuparea pentru lumea ideilor, proza lor fiind presărată cu numeroase reflcţii cu valoare de maximă care vizează o experienţă de viaţă trăită intens, dar şi învăţături morale transmise cititorului prin întâmplările traumatizante ale personajelor imaginate.
    Nici Florentina Loredana Dalian (Dănilă) nu se abate de la aceste reguli, decât în măsura în care, firesc, lasă să i se întrevadă propria personalitate scriitoricească.
    Doamna Dalian îşi pregăteşte cu minuţiozitate intrarea în literatură, obţinând în intervalul 2005-2011 aproape 20 de premii literare la diverse concursuri de proză scurtă (şi poezie, haiku) sau colaborând la reviste literare din aproape tot spaţiul geografic, să zicem Cluj-Napoca, Turnu- Severin, Orăştie, Suceava, Dorohoi, Constanţa, Buzău, Chişinău, Bacău, Deva, Rm. Vâlcea, Mizil sau Slobozia, ca să enumerăm doar câteva. 
            Premiile obţinute i-au confirmat cu prisosinţă talentul, aşa că a trecut la pasul următor şi anume publicarea a două volume de proză scurtă, receptate la fel de bine de cititori şi de critică, (atât cât s-au putut pronunţa, datorită tirajelor reduse şi a difuzării limitate a revistelor): „Şi copiii se îndrăgostesc” Editura Clubul Saeculum, Beclean (2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” Editura Remus, Cluj-Napoca (2010), având un Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru. Sunt proze scurte care comprimă, cu o mână sigură, drame omeneşti, eşecuri, ratări, neîmpliniri, trăsături, caractere, destine frânte, prezentate cu subtilitate – totul într-o expresie pe care aş numi-o cantitate inepuizabilă de viaţă. Autoarea se mişcă cu  dezinvoltură atât în lumea intelectualului, a oraşului, dar şi în cea a satului, a omului simplu. Multe dintre prozele scurte pot deveni puncte de plecare pentru mari romane. Citarea unei singure pagini din proza ce deschide volumul „Aceeaşi lună peste sat” ar fi suficientă pentru justificarea afirmaţiei că ne aflăm în faţa unei scriitoare de real talent: „Nu mai e nici moara-n sat, Biserica, având sfinţii decoloraţi de vreme, îşi aşteaptă enoriaşii care au plecat demult, iar uliţele-s prea goale ca să mai poarte nume […] Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Îşi visează tinereţea trecută prin gloanţe. Un glonte vine spre el, din ce în ce mai aproape […] Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat. Undeva, o bufniţă îşi strigă neliniştea […] Pomii îşi foşnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând. Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet. Într-o odaie, la lumina mică a unei lumânări, o bătrână numără toamnele…”
    De fapt, prin cele două volume de proză scurtă, Florentina Loredana Dalian face un exerciţiu necesar, pregătindu-şi intrarea pe uşa din faţă în lumea romanului. Romanul Domniei sale, SCRISORI  NETRIMISE, Editura Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi (2011), cu un „Alt cuvânt de însoţire” de Adrian Dinu Rachieru, realizează o excelentă analiză psihologică pe tema dragostei, a destinului şi a înstrăinării de sine, având ca suport înstrăinarea fizică provocată de nomadismul românilor care caută iluzoria împlinire în spaţiul italian. Firul epic al romanului nu este important şi s-ar putea rezuma într-o singură frază. O tânără intelectuală călătoreşte clandestin spre Italia să-şi împlinească iubirea, dar se întoarece dezamăgită. Importante sunt însă întâmplările prezente şi trecute care se asociază acestei iubiri, la rândul lor descoperind cititorului o extraordinară trăire a protagoniştilor Ilinca şi Mihnea. 
    Titlul romanului trimite la un fel de un jurnal cu scrisori pe care bărbatul le adresa către o anume Lăcrămioara, dar intenţionat face ca ele să ajungă şi în mâna Ilincăi.
    În ciuda faptului că romanul are un singur fir epic uşor de întrevăzut, depăşind cu puţin o sută de pagini, cantitatea de viaţă, de sentimente, de trăiri ce pulsează spre cititor este impresionantă, mai ales că este realizată (aici este marele câştig al romanului!) cu tehnicile moderne ale răsturnărilor şi întoarcerilor în timp, ale inserţiilor epistolare şi excelente eseuri, ale încadrării povestirii în povestire, toate având ca suport naraţiunea la persoana întâi, persoană care înglobează eul narator şi eul narat pentru a-i conferi textului un grad ridicat de autenticitate. Modernă este şi structura arborescentă prin care scriitoarea deschide poarta urmăririi altor iubiri şi destine, paralele cu ale protagoniştilor, lăsându-i cititorului posibilitatea să compare, să se compare, adică să reflecteze.
    Chiar din prima frază a romanului, autoarea lasă o poartă deschisă spre finalul acestuia, pentru a realiza rotundul: „Rămăsesem să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi întâi cum am plecat!” 
    Propunem cititorului o urmărire pe secvenţe a evoluţiei evenimentelor şi sentimentelor, în scopul descifrării psihologiei protagoniştilor aflaţi faţă în faţă mereu cu o altă realitate sufletească, morală, spaţială şi temporală, conducând la amplificarea zbaterilor, zbuciumului şi frământărilor într-un crescendo ce va exploda în finalul romanului.
    Aşadar: 
    Secvenţa I      – Scurtul popas al Ilincăi în B.M. şi cunoştinţa cu Andrei şi Dalia.
                                   – Plecarea acesteia spre Italia cu maşina unui taximetrist de ocazie împreună cu o prostituată, obligată,  prin natura împrejurărilor, să poarte stigmatul prostituţiei.
    Notează: „Uitasem că şi iubirea-i o şulfă care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăşti”.
Secvenţa a II-a – Popasul la Verona (în drum spre Tortona) o pune pe Ilinca faţă în faţă cu o realitate cutremurătoare din viaţa românilor emigranţi. 
                          – Mediul o oripilează: „Românii locuiesc într-un hangar întunecos, cu camere prin care se trece ca-ntr-un tren. Dezordine desăvârşită – haine aruncate peste tot, ceşti cu zaţ de cafea, ibrice, chibrituri, ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi desperecheaţi…”
                          – Condiţia femeii (Lola): „Spală, calcă, face mâncare la trei bărbaţi – un amant, un frate, un văr, noaptea se duce la muncă, şi-o fi lăsat vreun copil prin ţară… Singurele distracţii – băutul cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, noduroase, grosolane.” 
Notează: „E uşor să fii bun când eşti fericit. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată şi să poţi câştiga traiul fără să te umileşti.”
                „ E uşor să-ţi împlineşti un vis? Când ţi-l împlineşti, înseamnă că nu-l mai ai. Şi fiindcă nu-l mai ai, îţi lipseşte. Dacă-ţi lipseşte…trebuie să pui altul la loc.”
Secvenţa a III-a – Popasul într-o parcare pe autostradă.
Notează observaţiile Ligiei, prostituata: „Italienii sunt mai ţigani ca noi şi mai zgârciţi”. 
                           – Excelent eseu despre nedreptate prin tehnica proustiană a răsturnărilor de timp. 
Notează: „Dintre toate nedreptăţile omenirii, cele mai criminale sunt acelea săvârşite împotriva unor copii. Când un adult nedreptăţeşte un copil, se cutremură întreg universul”.
Secvenţa a IV-a – Episodul întâlnirii cu Mihnea Radian în Italia.
                          – Întoarcere în timp, retrăind momentul idilic al primei lor întâlniri (coup de foudre).
                          – Cunoştinţa cu ceilalţi membri ai familiei din Italia: Vasile (o brută), Nina (soţia lui), Alexa (fiica) şi Crin (fratele lui Vasile). 
Notează: „Paradoxal, iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reuşeşte să scoată la suprafaţă egoismul din noi, într-o măsură pe care n-am fi bănuit-o.”
               – Dezamăgită de Mihnea, căruia îi contrapune trecuta iubire pentru profesorul Sabin Ladaru, părăsit fără justificări. 
Notează: „Nicio ţară, niciun ocean nu te poate feri de propria conştiinţă, de propriul păcat ori de poverile pe care le porţi, sub formă de cruce, în suflet”.
 Secvenţa a V-a – Ilinca descoperă un fel de jurnal al lui Mihnea, conţinând scrisori adresate unei anume Lăcrămioara. 
Scrisoarea I – Află că pe medicul Mihnea l-a costat cariera în ţară faptul că l-a sfidat şi l-a rănit în orgoliu pe doctorul H, şeful său.
Notează: „Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în suflete.”
               „Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire.”
Secvenţa a VI-a – Revelionul petrecut în familia celebrului doctor Battista, al cărui asistent (umilit de condiţia transfugului) este Mihnea.
                              – Face cunoştinţă cu inculta, aroganta şi posesiva Mary, stăpâna absolută a doctorului, căreia îi face un portret în tuşe negre.
Notează: „Secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăţi şi fără sentimente.”
                „Când iubeşti, ai fi în stare să săruţi şi broaşte râioase. Când îţi trece, începe să-ţi pută şi parfumul celei mai frumoase flori”.
Scrisoarea II – aduce la suprafaţă momente similare din fosta căsnicie a lui Mihnea cu odioasa asistentă Rozica (o sosie morală a lui Mary), din ţară.
Notează: „Omul se agaţă de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce.”
Demers eseistic: Descoperă un alt Mihnea tânjind după generozitate, armonie, mângâiere, şi iubire.
Notează reflecţiile lui Mihnea: „Târziu am aflat că vocaţia mea era mai degrabă de doctor de suflete decât de trupuri.”
Secvenţa a VII-a – Alt demers eseistic excelent despre umilinţă şi îndoială având ca pretext biografia fostei asistente Nina care ratase iubirea cu doctorul George.
Notează observaţiile Ninei: „Suntem tentaţi de fiecare dată să credem că în cazul nostru va fi altfel. Uitând că, de fapt, prezentul este un copac ce-şi are rădăcinile în trecut.”
„Cei mai mulţi nu suportă fericirea altora. Şi-n loc să se gândească la cum să fie ei fericiţi, îşi consumă energia inventând metode care să-ţi răpească ţie fericirea.” 
Secvenţa a VIII-a – Încercare de comunicare cu frământatul Mihnea, având ca suport orgoliul bărbatului de a-şi fi părăsit lupta, iubirea, funcţia, meseria şi locurile natale. 
Notează: „Am înţeles că oricât de mari, de frumoase şi de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu e cântat româneşte.”
Scrisoarea a III-a – Mărturii zguduitoare ale lui Mihnea despre repetatele eşecuri şi laşităţi în dragoste. 
Notează frământările bărbatului: „Încă mă mai urmăresc ochii melancolici ai Viorelei, privirea de căprioară rănită a Crinei, pântecul pulsând de viaţă al Sandei. Cine sunt, de fapt? Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?”
                              – Excelent eseu al lui Mihnea pe tema generozităţii pornind de la regretatul profesor de matematică.
Notează regretele: „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit şi nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.”
„Mie la ce-mi foloseau banii, dacă tânjeam după o mângâiere, după o vorbă bună, după o privire din care să înţeleg că sunt iubit?”
Secvenţa a IX-a   – Dispute morale între Ilinca şi Mihnea având ca suport triada Jackueline Kennedy – Maria Callas – Onassis.
Notează: „Nu mai aştept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aş muri de scârbă.”
„Marea artistă, marele suflet, şi marea frumuseţe,…călcate în picioare pentru o femeiuşcă, nevastă de profesie…”
                           – Excelent eseu despre trădarea în dragoste având ca suport iubirea secretă a adolescentei Alexa pentru profesorul italian de istorie.
Notează: „O trădare este o trădare şi amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conştient sau nu de răul pe care ţi l-a făcut. După orice pierdere sentimentală începeam să mă refac, încercam să aflu, de fapt, cine sunt: cea dinainte sau cea de după?”
„Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte.”
Secvenţa a X-a – Întoarcerea precipitată în ţară cu maşina aceluiaşi taximetrist Nae, împreună cu o hoaţă.
                            – Sosită în B. M şi lăsată la un colţ de stradă, descoperă că fusese jefuită de femeie.
                            – Stupefiată şi disperată, Ilinca încearcă să facă rost de bani, cerşind sau vânzând brăţara în schimbul unei cafele.
Notează: „Un singur lucru n-am învăţat: să mă feresc de escroci sentimentali. Mă văd într-o existenţă străină, azvârlită într-o viaţă în doi, rămasă pe afară cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde am greşit.”
Epilog: – După doi ani,  de ziua ei, Ilinca aprinde o lumânare… pentru Mihnea. Descoperă în cutia de scrisori un plic galben cu o felicitare, un buchet superb de lăcrămioare şi un mesaj: „La mulţi ani… Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înţeles la timp!” Reacţia ei este devastatoare: „Totul se învârtea. Mi-am adunat forţele să intru în casă căci, dintr-o dată, mă cuprinsese un frig cumplit.” De data aceasta, femeia s-a încărcat cu remuşcări, bărbatul pare că s-a eliberat. Până când? „Se vor mai întâlni?” se întreabă oftând cititorul… Roata destinului se învârteşte, spune povestea…
              – Excelent eseul din final având ca protagonist bonsaiul – copăcelul pitic. 
Notă: „Realizez grozăvia artei bonsaiului şi mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore minuscul, frumos şi la îndemână, omul acţionează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l […] La fel şi omul. Prins într-o iluzie .[…] Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Poate, odată cu el, voi creşte şi eu.”
Notaţia (ultimă) – chintesenţa romanului: „Ce-i ţine pe oameni atât de diferiţi împreună, în timp ce pe alţii, care par făcuţi unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte şi stupide? Probabil şi aceasta e una dintre întrebările la care   n-am să aflu niciodată răspuns?”
Este întrebarea fundamentală, lacăt fără cheie, din viaţa omenirii, cea privind iubirea. Întrebare la care se încearcă să se dea un răspuns, de la vechii greci încoace. Pentru aceasta, ei au inventat mitul Androginului. Legenda spune că Androginul (Andros-bărbat, Gyine-femeie), fiul lui Hermes şi al Afroditei, era un tânăr de o frumuseţe rară de care s-a îndrăgostit nimfa lacului Salmakis, dar el o respinge. Disperată, l-a înlănţuit şi i-a implorat pe zei să-i încremenească aşa. Noua făptură, având atributele virilităţii masculine şi ale atracţiei feminine – creatură perfectă – îi sfidează pe zei. Zeus o pedepseşte despicând-o cu fulgerul său. De atunci, cele două jumătăţi – bărbat şi femeie – se caută reciproc până când se potrivesc. Filozoful Platon în „Banchetul” merge mai departe făcând elogiul iubirii, „singura în stare să vindece nefericirea speţei umane.”
Cititorul îşi pune întrebarea, la finalul romanului: Cine pe cine caută? Descoperă că Ilinca şi Mihnea repetă destinul etern al cuplului. Se regăsesc pentru o clipă, fiecare după câte un eşec în dragoste, la o conferinţă internaţională – ea, translatoare, iar el medic specialist. Intervine fatalitatea („ananke” spun grecii) prin neiertătorul fulger şi-i îndepărtează. Urmează cele două călătorii labirintice: a femeii – pe o traiectorie terestră, iar a bărbatului – pe o traiectorie lăuntrică. Cuplul pare că se regăseşte, dar nu se sudează. Intervine din nou fatalitatea. Finalul lasă totuşi o brumă de speranţă: aceea a bonsaiului. Adevăratul suferind în toată această poveste de dragoste este bărbatul, lasă să se înţeleagă scrisorile sale. Pierde meserie, pierde slujbă, pierde familie, pierde casă, pierde ţară, pierde iubire. În numele cui? Al orgoliului? Al dreptăţii absolute? Al iubirii? Femeia, aici, se alege doar cu experienţe, iar în final cu stupefacţii şi alte întrebări. Bărbatul îşi duce mai departe stânca în spate… Uneori fiinţa umană aleargă să prindă destinul din urmă, dar acesta este înapoi. Alteori, îl aşteaptă, dar destinul aleargă singur înainte. Rareori se întâmplă să se întâlnească, dar şi atunci paşii sunt inegali în maratonul iubirii… Acesta este mesajul cărţii. Bonsaiul, pom mutilat, spune că speranţa nu moare, oricât ar fi de mică…
Într-o literatură actuală, dominată de un modernism îndoielnic, de vulgaritate şi impostură, romanul acesta, de o complexitate simplă (folosesc o formulă călinesciană) este scris cu eleganţă, subtilitate, inteligenţă şi echilibru, printr-o tăietură simplă, naturală a frazei şi dă măsura talentului incontenstabil al scriitoarei. Realizează o fină pătrundere în abisurile sufleteşti ale protagoniştilor (mai ales ale bărbatului!) printr-o analiză psihologică subtilă în care introspecţia este punctul ei forte. Calitatea romanului este dată mai ales de multitudinea şi de calitatea reflecţiilor profunde care comprimă o impresionantă experienţă de viaţă. În multe dintre prozele scurte, dar mai ales în acest roman, scriitoarea pare să revitalizeze, să împrospăteze romanul psihologic românesc, de analiză, apropiindu-se cu vigoare şi discreţie de modelul feminin interbelic, Hortensia Papadat-Bengescu, menţinându-se totodată în plutonul viguros şi din ce în ce mai numeros, al prozei feminine contemporane.  


      
TITI  DAMIAN, Ianuarie 2012

 

Dincolo de cuvinte

Florentina Loredana Dănilă s-a născut la Bucureşti, în 1968, şi trăieşte la Slobozia, judeţul Ialomiţa. Este inginer chimist. Scrie proză, dar şi poezie, din când în când. Poezie minimalistă, de tip haiku. Este laureată a mai multor concursuri literare, din ţară şi străinătate. La ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar-Magda Isanos” Udeşti-Suceava (din al cărui juriu  am făcut parte), a obţinut Marele Premiu pentru proză. 
Debutul editorial s-a produs de curând, cu volumul Şi copiii se îndrăgostesc, Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008. Între cele două coperte, autoarea a strâns 28 de proze, scurte şi foarte scurte, care se citesc cu mare plăcere şi interes, iar atunci când întorci ultima filă, regreţi că s-a încheiat, atât de repede, lectura. 
Volumul reprezintă, deci, o izbândă literară certă şi confirmă o structură epică originală. Formula narativă, structura compoziţională, vocea „interioară” a naratorului, cu semnificaţii şi conotaţii diverse, simbioza procedeelor cu care se realizează scriitura, toate acestea confirmă calităţile autoarei în ceea ce priveşte virtuţile prozei scurte.
O naraţiune de o mare simplitate, la prima vedere, în care aspectul autobiografic este evident, ascunde înţelesuri de mari profunzimi. Fraze scurte, pe alocuri aproape telegrafice, lipsite, aparent, de orice podoabă stilistică. O acţiune naşte personaje şi un schimb de cuvinte din cele mai comune. Un crâmpei smuls parcă la întâmplare din realitatea cotidiană. Gesturile banale capătă relief şi strălucire, anodinul dobândeşte pregnanţă şi, mai ales, pretutindeni se descoperă prezenţa consistentă şi tulburătoare a dramaticului, pulsând subteran ca un strat dens de apă freatică. Din acest motiv, autoarea ocoleşte instinctiv spectaculosul epic şi conflictele aşa-zis puternice, instalându-se cu o vizibilă plăcere în cotidian şi familiar. Totul lasă impresia de autentic, natural şi spontan. 
Din toate textele sale se desprinde necesitatea comunicării interumane, efortul pentru cunoaşterea de sine, „întoarcerea în timp”, dialogul imaginar, portretul-evocare şi o anume doză de mizantropie, impregnată, totuşi, cu un lirism temperat.
Firul epic este punctat cu varii consideraţii despre eu şi alţii, despre viaţă şi moarte, prietenie şi trădare, dragoste şi ură, bucurie şi tristeţe, autoarea demonstrându-ne că viaţa rămâne o perpetuă întrebare, compusă din altele, ciudate, complicate şi, mai ales, fără răspuns. De aici derivă şi dispersarea cu care naratorul vrea să se cunoască pe sine însuşi şi să descifreze acel statut existenţial, care ne uneşte pe toţi pe drumul de undeva spre nicăieri.
Cuvintele şi spaţiul dintre ele ne transmit un cumul de gânduri şi sentimente: teamă, mirare, neîncredere, suspiciune, obsesie, dorinţa de a afla şi a pricepe.
Într-o vreme când mulţi suntem „răstigniţi” pe gânduri, angoasă, întrebări şi îndoieli, cuvintele şi ceea ce există dincolo de ele din acest volum, original şi „zemos” de idei, ne determină să ne amintim de nişte întrebări chinuitoare şi deloc retorice ale pictorului francez Paul Gauguin: „Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?”
Cartea aceasta, însă, merită salutată şi pentru cultul nuanţei şi detaliului pe care-l oficiază. Iar numele autoarei trebuie reţinut pentru că e unul de care vom mai auzi în continuare.

 

Aurel PODARU

Bistriţa, octombrie 200