Publicat pe

FESTIVALUL NAŢIONAL DE LITERATURĂ „MARIN PREDA”

FESTIVALUL NAŢIONAL DE LITERATURĂ „MARIN PREDA”

– ediţia a XVI-a, 11-12 octombrie 2018 –

 

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu revistele: „Luceafărul de dimineaţă”, „Proza 21”, „Neuma”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, organizează Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XVI-a, ale cărui manifestări finale se vor desfăşura în zilele de 11 şi 12 octombrie 2018, la Alexandria şi la Siliştea-Gumeşti.

 

Festivalul îşi propune să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Vor fi acordate următoarele premii:

 

  • Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei);
  • Premiul I şi Premiul Revistei „Proza 21” (în valoare de 700 lei);
  • Premiul I şi Premiul Revistei „Neuma” (în valoare de 700 lei);
  • Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei);
  • Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); 
  • Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare de 600 lei);
  • Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei);
  • Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf” (în valoare de 500 lei).

 

Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului; de asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.

Concurenţii vor trimite 1-3 proze scurte pe suport de hârtie, care nu pot depăși 20 de pagini în total, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte 7 (şapte) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, conținând o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.

Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 20 august 2018, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.


 

Publicat pe

SURGHIUNUL POPORULUI MEU



 

GÜNER  AKMOLLA


                                                   Membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea 

și membră a USR  – filiala Dobrogea



 

         Există în viață subiecte pe care le porți cu tine 10 ani, 20 de ani, 50 de ani, o viață. Așa este, pentru mine, acest subiect al PROCESULUI PATRIEI MELE, CRIMEEA.

Despre surghiunul din 18 Mai 1944 s-a aflat oficial abia după 12 ani, prin Decretul din 28 aprilie 1956 al Înaltului Prezidiu Sovietic al URSS, art.2. Poporul tătar crimeean a fost „iertat” la data de 5 septembrie 1967, dar nu i s-a permis revenirea în Patrie. În anul 1952 Lumea Liberă  aflase despre surghiunul întregii populații tătare din peninsulă prin fuga din soviete a ofițerilor G.Tokaev ( oset) și Grigori Stepanovici Burlutski. Noi am aflat după 1980, prin apelurile scrise și verbale ale marelui fiu al  tătarilor  din Dobrogea, refugiat din 1940 în Turcia, Mustegep Ulkusal.

Statistici, eseuri, articole, poeme, filme, încearcă să mențină atenția neamului, sprijinul omenirii, să ceară pedepsirea celor vinovați, să atribuie drepturi urmașilor celor deportați pe nedrept. Discuții, opinii, visuri…Omenirea liberă are, așa cred, nevoie de un popor și de un teritoriu de sacrificiu, aici, la gurile Dunării, aici în peninsula Crimeea…Suntem urmașii marilor hani, nu suntem de acord cu etno sau genocidurile epocii „moderne”.

 

MITINGUL  DIN  ZIUA  GENOCIDULUI

Ziua cea mai lungă! 18 Mai 1944, ziua cea mai neagră a istoriei tătarilor crimeeni! În zori am scris poezia „De ce-am venit”. Marșul, yuruș, trebuia să arate lumii că tătarii n-au murit, n-au uitat, n-au iertat! Din seara zilei de 17 Mai am aflat că diaspora este slabă: cineva a zvonit că vor fi morți, arestări, ș.a.m.d. Cine ar fi avut interesul?

Dimineața zilei de 18 Mai 2004 , dimineața zilei în care se scurseseră 60 de ani de la surghiunul stalinist din 1944 se prevestea capricioasă: nori, aer răcoros, vânt mai puternic. De  aceea ne-a spus zâmbind Eldar că „tații noștri nu lăsau din cap căciulile și nu dădeau jos din spate vesta, oricât de frumoase ar fi fost verile Crimeii”… Am pornit cu maxi-taxiul la locul de întâlnire de pe calea Marina-Yalta, unde deja se începuse mitingul sub conducerea poetului Șakir Selim și a doamnei membre din Parlamentul Tătar, Emine Avamilova. Cei doi organizau  cuvântările  asigurând spațiu mai mare supraviețuitorilor surghiunului, care, mai multe femei (bărbații supraviețuitori se pot număra cu degetele unei mâini) vorbeau, povesteau și plângeau! Scenele cumplite pe care le retrăiau se revărsau în lacrimile fierbinți ale suferinței reale, în care neputința umană apasă mai greu decât orice. La propunerea doctoriței Meriyem Ozenbașlî am acceptat să vorbesc în numele tătarilor dobrogeni și bine am făcut, căci am impresionat adunarea în mod plăcut, mai îndulcind, dacă putem zice așa, amărăciunea acestei zile de doliu național. Rețin că am spus: Noi suntem nepoții celor care au plecat acum 150 de ani de aici (străbunicii mei din partea tatălui erau din Akmescit) nemaiputând îndura opresiunea rusă, dar nu v-am uitat niciodată. Am plâns cu voi la surghiun, însoțindu-vă pe drumul groazei. Am venit să vă aducem salutul celor care n-au putut veni, al celor care au murit fără să vadă Patria dar jertfindu-se eroic pentru ea. Am venit să vă spunem că nu sunteți singuri, că inima noastră bate alături de mult încercata voastră inimă. Am venit să ne unim brațele, să ne rugăm și să plângem împreună, să sperăm și să nu mai permitem alt genocid.”   Au mai vorbit Primul ministru al Ucrainei, istoricul rus Vazgrinin, care, tot scriind adevărul istoric ce constituie document științific în favoarea tătarilor crimeeni, și-a atras ura celor aflați la puterea Moscovei și a fost destituit. De aceea el trăia în Crimeea pe care o iubea ca om, nu ca rus, nici ca tătar, doar ca OM și era întreținut de soția sa. Cerul era când întunecat ca inimile celor care acum 60 de ani își părăseau vetrele strămoșești goniți cu pușca soldatului rus, când se mai lumina prevestind zilele de azi ale unei democrații în formare. Apoi a plouat. Mulțimea a fost străbătută de o voce: – Și-atunci a plouat…așa ne povesteau ai noștri! A plouat și atunci! Altă voce ne-a ajuns la ureche: *  – În fiecare an, de 18 Mai,  plouă!( în 2009,  2011,  2013 n-a plouat). Da, plouă în fiecare an de ziua pomenirii genocidului, plouă…iar atunci, în 1944 a plouat cu furie, aruncând cerul peste pământul însângerat.  O femeie de aproximativ 70 de ani a trecut spre cei din față, traversând încet rândurile aflate în mersul disciplinei naționale tătare, spunând:

– Mama îmi povestea că atunci, la Akmescit, a plouat, a plouat…Apoi, cuminte și resemnată, a intrat în rând. 

Grupul nostru, întrunit pe malul fluviului istoric Salğır ( căruia i-am închinat un poem tot istoric în vizita din 15 aprilie 2010)  cuprindea pe puțin 500 de oameni, numai noi, cei din România,  depășeam o sută. Veneau purtând pancartele cu însemnele localităților: Drumul Yalta, Yalta, Alușta, iar noi ne ștergeam zâmbind lacrimile și gândind :„ avem dreptul la miting!” Noi suntem norocoșii; ei, tații și mamele, s-ar bucura mult văzându-ne uniți, neînfricați, sub fâlfâirea drapelului albastru național, văzându-ne cu pancartele scrise în tătară și în rusă:

 Să ni se recunoască drepturile în Patrie! (n.n. nici azi, în 2018 nu s-au recunoscut)

Vrem pământul nostru! Să trăim liberi pe pământul în care liberi au trăit strămoșii  noștri!  Vrem Patria! Vrem să nu mai fie genocid! Vrem recunoașterea limbii noastre materne, a limbii tătare crimeene!

Am aflat că privitorii de pe străzi și de prin balcoane sunt tot tătari. Am aflat că toți cei care nu sunt tătari, în ziua aceasta nu ies pe străzi…Oamenii de ordine, tătari și ei, nu prea aveau de lucru. Toți erau cuminți, tăcuți, disciplinați, pășeau cu grija de a nu strica ordinea rândului, frumusețea mitingului…Vârsta noastră se afla între 8 și 80 de ani. Mărșăluiam tăcuți, din când în când  ștergându-ne ochii…căci lacrimile nu se pot opri la comandă. Am așteptat înainte de a ne apropia de Piața Lenin ( acolo tronează bolșevicul ca la el acasă de 87 de ani!)  ca să se scurgă convoiul venit din zona estică a orașului Akmescit, cum spun tătarii, Simferopolul, cum spun ceilalți ! Nu m-am putut abține, la un moment dat m-am dus la un bărbat blond care ținea steagul nostru național și i-am spus:

– Eu sunt venită din România special pentru miting. Te rog să-mi împrumuți câteva minute steagul tău cel scump. Gândindu-mă la mama, la tata, la bunica, la bunicul, la toți cei trecuți în eternitate fără să vadă măcar Patria sub ocupație, acolo, în Dobrogea,  doar este pământul făgăduinței, deci, gândindu-mă la ei, cei nefericiți în comparație cu marea mea fericire de a flutura, deși oficial nu este legiferat, acest drapel atât de însângerat și atât de eroic, am mers în convoi!

M-a admirat Suyum Memet  și m-a proiectat în aparatul ei foto! În jurul meu erau ai mei, frați mai tineri sau mai vârstnici, cu același zâmbet dureros! Toți cei care se puteau ține pe propriile picioare, au venit la miting. Este simbolul păsării Phoenix, este semnul existenței.

Noi, cei din coloane, cei de după pancarte și lozinci, tăceam  și tăcerea noastră spunea că nu ne speriem, că nu murim, că nu uităm și că nu iertăm! Drepți, cu ochii scrutând cerul, care se înseninase, tăceam spunând: am plecat, am murit, am reînviat, ne-am întors, existăm, cerem Dreptate!

Din aceste considerente redăm aici un fragment din opera d-lui Sabri Arikan, patriot și militant pentru drepturile tătarilor crimeeni, emigrant în Turcia :

”După retragerea germanilor şi după reocuparea Crimeii de către bolşevici în zilele de 10-25 aprilie 1944, prin strămutarea forţată şi masacrarea turcilor crimeeni, s-a tras ultima perdea a politicii destructive aplicate de către guvernul sovietic asupra turcilor crimeeni. A relata această forţată depopulare exercitată asupra crimeenilor izgoniţi ca nişte sclavi din patria lor, Republica Autonomă Sovietică Socialistă ( prescurtat RASS Krim) ca şi cum ar fi un fapt izolat, unic, ar însemna o nebunie. Problema ce trebuie dezvăluită se referă la materialele publicate, nepublicate, la martorii existenţi, asupra comportamentului înrobitor faţă de turcii crimeeni cu mult timp înainte.

Masacrul a durat două luni, din aprilie până în 18 mai 1944. Primele două săptămâni de ocupaţie bolşevică au constituit cele mai grele zile. Unul dintre autori relatează astfel evenimentele: după intrarea trupelor sovietice în Crimeea, întreaga populaţie tătară a fost expusă timp de două săptămâni bunului plac al NKVD-ului sovietic. Soldaţii furioşi violau femeile, fetele, copiii. Oameni lipsiţi de apărare erau jefuiţi, omorâţi ori spânzuraţi la întâmplare. În timpul celor două săptămâni s-au auzit strigătele de ajutor ale oamenilor care au fost sacrificaţi, torturaţi, ucişi. (Musa A, revista Azat / Vatan, iunie 1952, nr.4).

În cea de a doua jumătate a anului 1944, după relatările celor care fuseseră prizonierii germanilor sau în 1945 reveneau în Crimeea deja ca învingători ai nemţilor, tătarii crimeeni erau prinşi ca sclavi în plină zi, în sate şi în oraşe. Era de ajuns depoziţia a doi oameni precum că cineva ar fi colaborat cu germanii pentru a-l învinovăţi şi a-l condamna la moarte. În copacii din bulevardele Akmescit-ului, se legănau cei sacrificaţi, spânzuraţi ca trădători ai Sovietelor. După relatările cunoscute, s-a dedus că cei mai mulţi ucişi s-au înregistrat din rândul tătarilor  crimeeni care trăiau pe litoralul Crimeii. (Ciorgunlu, manuscrisul numit „Ştiri din Crimeea”, pag. 90)

Inexistenţa documentelor nu ne permite să afirmăm cifra exactă a celor ucişi înaintea depopulării forţate. Cu certitudine însă putem susţine afirmaţia că numărul acestor jertfe se ridică la ordinul miilor. Datorită dezvăluirilor făcute în iunie 1953 de către ofiţerul NKVD însărcinat cu surghiunirea tătarilor crimeeni, dar care a ales libertatea, fugind din ţară, Grigori Stepanovici Burluţki, s-a aflat că odiseea surghiunirii a durat de la intrarea trupelor sovietice în Crimeea şi până în iunie 1944. Continuându-şi mărturisirile, Burluţki a declarat că metodele folosite în dezmoştenirea crimeenilor au fost aceleeaşi cu metodele folosite în Caucazul Septentrional, cu cecenii-inguşi din Republica lor, deci, surghiunul din Crimeea, efectuat de trupele NKVD a însemnat surghiunirea tuturor popoarelor de origine turcă-tătară, în acelaşi timp şi pe neanunţate. Deţinuţii au fost urcaţi în vagoane închise şi expediaţi în afara Crimeii. Tot din relatarea lui Burluţki a reieşit faptul că tătarii crimeeni au fost vânaţi şi prinşi prin surprindere, de aceea n-au putut organiza nicio rezistenţă.  Nu se ştie destinul crimeenilor care au fost trimişi în surghiun, locul unde ei se află (loc ţinut în secret). Burluţki spune că cei surghiuniţi „au fost înghesuiţi în vagoane de vite, în afara condiţiilor de viaţă civilizată.      

,,Vagoanele erau stocate în sistem pescar, încuiate, sigilate şi păzite de soldaţi înarmaţi.” Locul surghiunului nu fusese comunicat. ,,După supoziţiile lui, o mare parte au fost omorâţi încă de pe drum.Veştile venite pe ocolite din U.S. au confirmat supoziţiile. Dintre asupriţii tătari crimeeni, o parte a fost trimisă în lagărele de concentrare din Urali (Sverdlovsk), o mare parte a lor a murit acolo din cauza foametei şi a condiţiilor de sclavi. O altă parte a crimeenilor surghiuniţi a fost expediată în zona Taşkent din Uzbekistan şi la Vâborg, aflat la 25 de km distanţă, împreună cu muncitorii readuşi din Germania şi chiar în istmul Karelya. Nu s-au confirmat încă veştile din Germania (n.n. cartea a fost scrisă în anii 1950-51), Uzbekistan, Ucraina, precum că 50.000 de tătari crimeeni au fost stabiliţi în octombrie 1950 în zona Vilno-Grodno.” În evidenţa Comitetului care a dat în judecată U.S. pentru acest surghiun şi masacru, ( München 1951), au fost omorâţi:

 

   200.000 …….…….……ceceni-inguşi

   150.000 …………..…...karaceai-balkari

     80.000…………………tătari crimeeni

     70.000………….……..evrei şi greci

 

Decretul F.S.S. Ruse din 25 iunie 1946, decret care comunică date despre surghiunul cecenilor şi al tătarilor, motivează, prin Canalul R.A.S.S. Cecen-Inguşia şi al R.S.S.A. Crimeea, că din cauza revoltelor, s-a făcut acest act de dreptate, abia după 2 ani permiţându-li-se acestora întoarcerea, alteori după un an, ca hotărâre a Consiliului Suprem al URSS. Ştirea a apărut în Izvestia la datele de 4 III 1945 şi 21 IX 1945. Această realitate este dovada unei orientări evidente şi prin Declaraţia din 2 (15) oct.şi din 24 (7 dec. 1945), care acordă dreptul la libertate şi independenţă tuturor popoarelor din Rusia şi totodată musulmanilor din Rusia şi din întregul Orient. Acei care au crezut în promisiunile, în asigurările şi în angajamentele guvernului sovietic  să citească cu atenţie rândurile de mai sus.

În concluzie, să trecem la analiza cauzelor ce au stat la baza surghiunului şi a masacrului: Propaganda sovietică, încercând să corespundă directivelor guvernului sovietic şi orientării ştiinţifice, a motivat că genocidul din Crimeea de la sfârşitul celui de al doilea război mondial s-a făcut ca un act de dreptate pentru trădarea statului sovietic. În sesiunea istorică organizată în septembrie 1948, la Akmescit / Simferopol, cu tema ,,Istoria Crimeii”, P.N.Nadinski, istoric sovietic, a explicat acest moment neclar al istoriei Crimeii Sovietice, să zicem în manieră istorică, ca o ,,rămăşiţă puternică aflată în conştiinţa tătarilor crimeeni.” (Altman, Revista Întrebări Istorice, Moscova, dec.1948, nr.12, pag.184).

Analiza  obiectivă a evenimentelor petrecute în Crimeea anilor 1921-1941 dovedeşte că ,,explicaţia ştiinţifică” este o minciună şi o nedreptate. Mai trebuie să adăugăm că liderii sovietici şi copiii devotaţi, precum Nadinski, ac. B.Grecov şi dr. N.A.Smirnov, tipuri ale oamenilor de ştiinţă sovietici, au nevoie de mai multe dovezi pentru a acuza de imperialism şi de şovinism conştiinţele. Este evident faptul că, în ultimii ani, strădania propagandei sovietice şi a ştiinţei sovietice de a prezenta ca un act corect surghiunul şi masacrul din Crimeea asupra tătarilor crimeeni devine din ce în ce mai grea, în acest timp au dispărut chiar ca nume tătarii crimeeni atât din ,,Marea Enciclopedie Sovietică”, cât şi din tipăriturile ţării Sovietelor, dorindu-se  să se treacă sub tăcere totul.                                                                 

Așa cum istoria şi umanitatea nu au putut uita revolta lui Spartacus la Roma şi războaiele de independenţă ale SUA, omul şi poporul aflându-se, chipurile, în centrul preocupărilor Sovietelor, toţi cei care studiază cu seriozitate tragica istorie a Crimeii nu pot crede că turcii crimeeni au efectuat acte de trădare faţă de guvernul sovietic. Din contră, avem cunoştinţă de participarea tătarilor crimeeni ,,ca autonomi la Congresul Crimeii Libere” în 23 sept.1921, în perioada promisiunilor de libertate şi independenţă pentru toate popoarele Rusiei, putem condamna cu toată forţa guvernul sovietelor (Revista Lumea Nouă din 4 X 1921, nr.86) în care articolul acesta, bazat pe documente sigure, demonstrează că surghiunul şi odiseea masacrului constituie o sistematică politică de distrugere a tătarilor crimeeni în decurs de 20 de ani. Vina de ,,a fi trădat guvernul sovietic” vine ca o invenţie pentru a-i distruge. După evocările lui Ismail Akan, care a trăit evenimentele, s-a găsit într-un dulap lăsat de bolşevicii care au fugit la venirea armatei germane un document datat cu toamna anului 1941, aparţinând guvernului sovietic, ce preciza intenţia surghiunirii tătarilor crimeeni în Kazakistan, aşa cum au fost surghiuniţi şi populaţiile germane (documentul a fost găsit la Krasnodar în vara anului 1942). Graba cu care bolşevicii au evacuat Crimeea dovedeşte existenţa intenţiilor precum şi realitatea documentului găsit.Şi acest fapt argumentează existenţa planului bolşevic de a-i evacua în totalitate pe tătarii crimeeni din Crimeea, sub motivul unei oarece trădări într-o perioadă nepropice”.(din volumul„Dezmoștenire și masacru în Crimeea” de Sabri Arikan, Ankara, 1994, pag.37-46)

La intrarea în Piața Lenin am văzut un convoi de polițiști adunați la intrarea unui sediu de-al lor. Aș fi vrut să simt că vinovatul regretă, că se rușinează, că își cere scuz…dar, dar nu am simțit decât vuietul surd al pașilor celor care tăcuți și demni aminteau lumii civilizate genocidul din 18 Mai 1944! A 73-a comemorare noi, cei de aici, am realizat-o prin marșul liber pe străzile Constanței, anul trecut, de 18 mai. Anul acesta vom comemora 74 de ani de la surghiunul pe care l-am învins revenind în Patrie!(Volumul „Memoria urmașilor la 71 de ani de la surghiun” editat în anul 2014, volum din care am selecționat aceste fragmente este semnat de 8 autori, Ulkusal, Sabri, Abdulhamitoglu, Mihalcea, Moise, Chelaru, Anastasia Dumitru, G.Akmolla)

Publicat pe

LONDON BOOK FAIR 2018

London Book Fair este o piaţă globală pentru negocieri, precum şi pentru vânzare şi distribuţie de conţinut tipărit, audio, TV, video şi digital. Anul acesta, Târgul va avea loc în aprilie, la Olympia, în vestul Londrei, şi va acoperi toate aspectele industriei editoriale.
Anul acesta este deschis în perioada 10-12 aprilie 2018. Editura HELIS are, pe standurile Institutului Cultural Român, 17 cărţi.

 

Publicat pe

STĂRUINȚA – 50

Victor  NICOLAE

(New York)

 

Auzi, să mă critice tocmai pe mine! Pe mine, care… dar cine nu mă cunoaște? Eu, cu meritele mele de elev modest și ultramultilateral, am ajuns să mă feresc în ultimul timp și de umbra mea, pentru a nu mai primi nici o observație. Nu știu ce au cu mine ! Colegii mă critică la fiecare ședință, profesorii… dar ce să mai vorbim… La ultima ședință, m-au frecat ca pe-o ridiche și nu pentru că n-aș fi bun botanist, ci pentru că m-am „evaporat” la chimie. Sînt bun chimist, bun fizician. Acum, de pildă, studiez compoziția apei de la ștrand, urmează nămolul și… cine mai știe ce urmează după nămol? Mi s-a reproșat că mă plimb seara cu necunoscute. Perfect, doar „sînt realist”. Și-apoi numai seara poți face aplicații pentru lecțiile de astronomie. Să vezi cerul „trei stele”, grădina cu vîlcele… poezie… Și eu ador poezia și teatrul. Mai ales teatrul… Le-am tras „o scenă” cînd mi-am motivat absențele ce n-a văzut Parisul… Parcă numai la absențe ! La absențe joc tragedie, la notare dramă, iar comedie din cînd în cînd, cu băieții. Am repertoriul meu… La „limbi” sînt un adevărat Esop. Am spontaneitate, imaginație… La rusă, am încurcat-o eu nițel, cînd am zis în loc de teleperedaciu… „tele-vere-draciu”, dar m-am descurcat pe moment: „Sînt și draci la televizor, tovarășe profesor!” Și ce de „draci” mi-au făcut după aceea… Sînt ghinionist! Nu știu cum mi-a venit să zic la geografie că Sahara e lîngă Ancara și Tisa lîngă Pisa că gata… mi-a ieșit vorba că sînt poet. Ca să nu-i dezmint, mi-am lăsat chică și perciuni. Urmează barba, pe care n-am mai lăsat-o că m-au săpunit, să-mi cadă perciunii și alta nu. La sport, sînt specialist în sărituri. Sar garduri, sar ultimele ore, sar… dar, ce nu sar ?Ei, și-acum vedeți cum mă critică? Și cine? Tocmai ei, tocilarii… Sînt invidioși ! Tot le este frică să nu le-o iau înainte. Ce-or fi avînd cu mine ? Și tocmai cu mine ! EU, care sînt timid, modest, ultramultilateral, eu care…” –  NU ȘTIU CE AU CU MINE… Foileton de ALEXANDER (Pentru conformitate, Victor Nicolae, cls. a XI-a) în Revista STĂRUINȚA (pg.12) Nr.1, iunie 1968.

 

Sub semnătura Președintelui USR, Eugen Uricaru: „Adeverim prin prezenta că domnul Victor Nicolae (…) membru al Uniunii Scriitorilor din România, are o vechime în activitatea literară de 24 ani și 9 luni, stabilită conform prevederilor H.G. nr.89/1993, de la data primului său debut literar, care a avut loc la 01.06.1968 în revista școlară Stăruința nr.1 cu proza ”Nu știu ce au cu mine…” până la data de 01.03.1993 când…” – așa s-a stabilit prin  A D E V E R I N Ț A  UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA Nr.304/17.o6.2002. Pe lângă scopul eliberării lui, acest act mai confirma și existența în literatura română a revistei elevilor din Liceul Urziceni, după 34 de ani de la apariția ei:

 

·      STĂRUINȚA – Revistă școlară trimestrială · Nr.1 · iunie · 1968 ·  LICEUL URZICENI · COLECTIVUL DE REDACȚIE: 1. Director MATEI CONSTANTIN – președinte · 2. PAVLOVSCHI ANATOL – profesor · 3. OLTEANU VALENTIN – profesor, redactor șef · 4. BURLACU ELIZA – profesor · 5. PAVUNEV MIHAI – profesor · 6. BALCAN  CONSTANTIN – elev clasa a X-a · 7. NEAGU VIȘAN – elev clasa a XI-a · 8. NICOLAE VICTOR – elev clasa a XI-a · 9. POPA GHEORGHE – elev clasa a XI-a · 10. PETRESCU VICTOR – elev clasa a XI-a  · 12. STANCIU VICTORIA – elevă clasa a XI-a · 13. UISSELT CARMEN – elevă clasa a X-a · 14. ȘTEFAN ALEXANDRU – elev clasa a XI-a  // Coperta: înv. Vasile Petrescu · Desene: elev Nicolae Victor ···

 

„Acesta e un șapirograf!” mi-a spus profesorul Olteanu: „Vom trage revista noastră la șapirograf!” Trebuia doar să mai obțină o aprobare de la miliție. Sau de la securitate! Nu prea știam ce-i aia, cenzura! Acest tip de multiplicator arăta rudimentar. La o mașină de scris fără banda cu tuș, se bătea textul pe o hârtie specială, cerată. Prin locul spart de literă, se scurgea cerneala tipografică și coala de scris prelua astfel textul inițial de pe rotativa șapirografului. Profesorul Valentin Olteanu a condus întregul experiment. Spre deosebire de Anatol, el se implica direct și mie îmi plăceau toate acele intransigențe ale lui. L-am mai întâlnit o singură dată, după vreo 14 ani, la Cluj, cu puțin timp înainte de prima mea carte: „SPĂRGĂTORII DE VITRINE”.

 

Toți cei care ne bucuram de publicarea în revistă am primit un adevărat șoc, odată cu primul manual de Limba și literatura română pentru cls.XII. Cine erau Blaga și Barbu? Din toate cadrele didactice, nimeni n-a știut să ni-i predea. Prof. Mocanu n-a ascultat pe nimeni întregul trimestru. M-am ridicat în mijlocul orei și am izbucnit: eu nu pricep nimic – de ce-i cântă-n zori cocoșii lui Blaga și el strigă „Doamne, de cine m-am lepădat?” Mocanu a venit de la catedră în banca mea și a vorbit numai cu mine: „La cântul din zori, Petru şi-a amintit că El îi spusese «Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»… Deși ni se interzicea mersul la biserică, eu nu pierdeam niciodată Slujba Învierii. Însă, nu prea ascultam scriptura. Bibliografiile obligatorii nu includeau BIBLIA. Nici necesitatea continuării revirimentului interbelic, pentru reintegrarea în spirit european. Poeții cântau patria și partidul, cincinalele și congresele. Nu auzisem încă de Eliade, Cioran sau Eugen Ionescu. Și-n noaptea de 20 spre 21 aug. 1968, trupele Tratatului de la Varşovia, cu excepţia celor române, au invadat Cehoslovacia, îngropând peste 70 de oameni în “Primăvara de la Praga”. Și „dezghețul” nu s-a mai dezghețat!

 

Mergeam la Olimpiada de română, cu trenul, spre Giurgiu.     I-am spus lui Olteanu că, dacă „pică” unul din ei, sau Blaga, sau Barbu, iau sigur un premiu. Dacă-i cu „Moromeții”, dau foaia albă! A picat „țăranul lui Marin Preda”! Olteanu a intrat val-vârtej în sală și m-a amenințat: „nu cumva să… că…!” Și am scris… despre Țăranul lui Creangă! Așa mi-a început aversiunea pentru acea ideologie aiuritoare. În 1971, chiar s-a declanșat sinistra Revoluție Culturală! Regret și acum că n-am ieșit în semn de protest din olimpiadă! Revoltele studențești din ajunul Crăciunului-1968 au fost înăbușite (dar câștigaseră vacanța de iarnă!) Și miliția alerga după noi pe stradă să ne tundă, că aveam părul prea lung. Și gura prea mare!

 

LA NOI, LA CERCUL DRAMATICSala era arhiplină. Se prezenta pentru prima oară, în cadrul Cercului dramatic, o piesă de teatru. Emoțiile erau tot atît de puternice în sală cît și în culise. Gongul bătu prelung și agitația dispăru ca prin farmec. Cortina se trase ușor și pe scenă luă viață, în chiote și zgomote, o oră de curs de la sfîrșitul secolului. În mijlocul gălăgiei, apăru Marius Chicoș Rostogan, cunoscutul erou al lui Caragiale. Zîmbetele spectatorilor se transformară în rîsete și entuziasmul crescu. Aplauze furtunoase răsplătiră pe tinerii actori. De atunci au trecut cîteva luni. Succesul obținut de membrii cercului dramatic a fost un îndemn la muncă. În ședințele ținute regulat, am început să ne perfecționăm. În ultimul timp, am adoptat o formă nouă de desfășurare a ședințelor cercului nostru: se pregătește un moment dintr-o piesă și apoi se trece la discutarea lui; se poartă discuții despre actori celebri și despre arta lor interpretativă. Știm că pentru a se realiza un lucru bun, este necesară muncă, iar în cazul nostru, chiar foarte multă. De aceea nu trebuie să ne scape nici cel mai mic gest care să nu fi fost analizat în prealabil. Orice minut în plus e o treaptă spre împlinire. La noi, la cercul dramatic, se muncește, se depune pasiune și, pe cît avem, talent. Înființat doar de un an, realizările obținute sînt din cele mai mulțumitoare.

         Pe când un nou spectacol?

         În următorul an școlar.

Cercul dramatic și-a închis temporar ușile. Va reîncepe activitatea cu mai mult elan, cu mai multă dragoste și inițiativă, având în urmă experiența unui an de muncă” – acesta a fost un așa-zis reportaj… de NICOLAE VICTOR – Responsabilul Cercului dramatic / STĂRUINȚA Nr.1 / pg.17.

 

Era al doilea text, al meu, din revistă. De aceea alesesem pentru cel dinainte un pseudonim (până-ntr-a VII-a, m-a chemat Viorel Alexander). Și, pentru că tot eu îl redactasem, ca să nu scriu eu despre mine, am evitat numele regizorului și pe al interpretului lui Rostogan. Bineînțeles, eu regizasem spectacolul și-l interpretasem pe „pedagogul de școală nouă”. Ar fi trebuit totuși să-l menționez pe Costel Balcan, fără de care clasa de pe scenă nu ar fi avut niciun haz! În cazul lui, „stăruința” l-a făcut și primar, și parlamentar! Inexplicabil, total de neiertat: cum de l-am omis atunci tocmai pe marele meu prieten, sufletul întregului cerc dramatic, mult regretatul Profesor Anatol Pavlovschi?

 

Câștigasem un concurs de „cel mai bun recitator” cu celebra cuvântare a lui Cațavencu. Liceul își avea vedetele sale. Și, cu întreaga cls. a X-a D, am pus de niște „varietăți”, sâmbătă seara, în sala de mese a internatului de fete. Purtam o perucă blondă, băteam step și cântam la chitară versuri proprii: „Pe cărarea spre izvor/un măgar mă duce-n zbor/Dii, dii, dii, murgule, dii…/Când izvorul se zărește/și măgarul se oprește/ Dii, dii, dii…!” Luni, Oprea Magdalena, diriginta, profesoară de matematică, mă cheamă pe coridor: i se ceruse scăderea  notei mele la purtare. Fusese cu noi, în culise, lângă stația de amplificare. Rămăsese special, ea făcând naveta la București. Nu știa de ce! Niște tembeli ne boicotau de cum am ridicat cortina… până când mi-am ieșit din fire și am strigat la rampă: „Dar să meargă odată un cadru didactic la derbedeii ăia din fundul sălii…”! Vai, am jignit cadrele didactice! Urma dans. Și cadrele didactice ne-au întrerupt curentul electric.

 

NĂPASTA: ca student la I.A.T.C. am pus „NĂPASTA” lui Caragiale, cu elevii liceului nostru. Spectacolul era grozav! A intrat în concursurile naționale și se apropia de unul din premiile cele mai mari. Dar, la Pitești, scena a luat foc! Povestea începea cu 9 ani înainte. Anca și Dumitru se apropiau încet, în cercuri concentrice. Între ei, apărea malefic Dragomir, cu o făclie în mână. Ei nu mai jucaseră decât pe ciment sau pe scândură groasă. Piteștenii aveau covor. Dragomir își strivea făclia de pământ și întunericul înghițea totul. Numai că spirtul, din vata ce ardea ca făclie, s-a împrăștiat pe jos și covorul a luat foc! Pompierii!

 

Câțiva ani mai târziu, un fluturaș scris de mână anunța că: „Invitat de onoare – actorul Victor Nicolae – CERC DRAMATIC – azi, 14.10.1976 : Ședința cercului dramatic va avea loc în sala anului IB, la etajul II. Vă rugăm să participați în număr cât mai mare!” Dar, ultimul nostru spectacol a fost în 22 Decembrie. Eram cu Anatol pe esplanada Sindicatelor și făceam revoluția noastră! De la Alexeni, se auzeau focurile de armă!

 

Într-o zi de iunie, la intrarea elevilor în clasă, pe pupitrul fiecăruia, se afla primul număr din Revista liceului.

Azi, STĂRUINȚA noastră ar fi împlinit 50 de ani!