Publicat pe

Școala Gimnazială din Ion Roată se numeşte, din 5 septembrie, „Prof. Ioan Man”

Petronela MOROIANU

 

Momente unice și pline de emoție pentru școala din localitatea Ion Roată. Acțiunea care a marcat schimbarea denumirii în Școala Gimnazială „Ioan Man” a adunat foste și actuale cadre didactice, foști elevi și a stârnit lacrimi de bucurie și de nostalgie în același timp, prilej cu care au fost depănate amintiri legate de cel care a fost prof. Ioan Man, om de o înaltă ținută morală, culturală și socială.

În organizarea deosebită au avut un rol important reprezentanții unității de învățământ, prin grija directorului Irina Mădălina Vasilescu, a primarului Mihai Ghiță și a câtorva consilieri locali.

La eveniment au fost prezenți vicepreședintele Consiliului Județean Ialomița, Ionel Gae, preoții Olaru Mihail și Prună Constantin, membrii familiei Man, directorul Bibliotecii Municipale Urziceni „Constantin Țoiu”, fii ai satului, respectiv Negoiță Costel, Cazacu Marinică, Dobre Gheorghe, Cotleanu Mihai, Ștefan Aneta, doctorul Ștefan Constantina și Văduva Ion, scriitor și profesor.

Viața și activitatea prof. Ioan Man

Înainte de a-l aduce în prim-plan pe marele OM Ioan Man, trebuie să vorbim despre școala din Ion Roată care la început a funcționat în case particulare sau cârciumi. Abia în 1912 este construit un local propriu. În perioada de dinainte de Primul Război Mondial, cât și în perioada interbelică, dar și după al Doilea Război Mondial, în localitatea Ion Roată, copiii care frecventau școala făceau doar patru clase. Prima clasă a V-a este înființată abia în 1959 și avea două cadre didactice. Unul era directorul școlii, Cristache Dumitrescu, iar cel de al doilea profesorul Ioan Man. Ultimul era un fel de învățător deoarece preda zece discipline fiind și dirigintele clasei. Ioan Man s-a născut la 24.06.1934, în localitatea Meșcreac, județul Alba. Școala primară a urmat-o în satul natal, între anii 1941- 1945, pentru ca în anul 1952 să termine Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș.

A fost absolvent al Universitatății din București, Facultatea de Istorie, specializarea Arhivistică, promoția 1958. În timpul studenției a făcut parte din ansamblul artistic al Universității din București ca solist vocal de muzică populară și membru al corului dirijat de Nicolae Ciobanu. Cu aceste formații artistice a dat spectacole în mai multe orașe din județele Argeș, Dâmbovița, Ilfov, Prahova și Teleorman. A început cariera didactică la Școala Broșteni unde a predat în anul școlar 1958-1959. Din 1959 și până în 2001, așadar vreme de 42 de ani, profesorul Ioan Man a predat neîntrerupt la Școala Ion Roată. Acesta a fost director al școlii în perioadele 1965-1969 și 1981-1985, iar în 1965 inspector metodist la Secția de Învățământ a Raionului Urziceni. A fost distins cu titlul de Profesor Evidențiat conform Ordinului Ministrului Învățământului nr. 662/22.06.1970.

Pe lângă prestigioasa activitate didactică, Ioan Man a avut și una publicistică. Cea mai importantă realizare este „Monografia comunei Ion Roată, județul Ialomița”, apărută la Editura Hellis din Slobozia, în anul 2005, urmată de ediția a II-a (revizuită și adăugită), în anul 2012. O altă preocupare deosebită a profesorului a fost promovarea uneia dintre cele mai mari personalități ale comunei Ion Roată. Este vorba de Evanghelie Zappa, promotorul Jocurilor Olimpice Moderne.

De asemenea, a prezentat la Academia Olimpică Română, filiala București, în cadrul Sesiunii anuale de referate și comunicări științifice cu tema „Spiritul olimpic reflectat în istorie, cultură și educație” articolul „Adevăr și legendă despre Evanghelie Zappa” (1996). Pentru activitatea sa, Ioan Man a primit din partea Academiei Olimpice Române, la data de 19.06.2005, titlul de cel mai bun istoric sportiv. Aceeași promovare a fost făcută și Complexului „Evanghelie Zappa” (biserica și ruinele conacului).

Datorită numeroaselor descoperiri făcute în domeniul arheologic pe teritoriul comunei, unde a avut o activitate de aproape jumătate de secol, locuitorii acesteia au aflat lucruri inedite despre evoluția omului pe teritoriul localităților Ion Roată și Broșteni. De asemenea, Ioan Man a fost un pasionat de filatelie și conducător al unui grup vocal din localitate, participând cu acesta la diverse concursuri, fapt dovedit de diplomele acordate. Vreme de 33 de ani a organizat numeroase excursii în țară la care au participat sute de elevi ai școlii. Activitatea didactică, arheologică, filatelică, muzicală și organizarea de excursii a fost remarcată de-a lungul timpului în presa centrală și locală.

După evenimentele din 1989, Ioan Man a făcut demersuri pentru reînființarea comunei Ion Roată. În anul 1989, comuna fusese desființată, iar satele Ion Roată și Broșteni au fost arondate comunei Alexeni. După reînființarea comunei a fost primul primar al acesteia, iar în perioada 1996-2000, consilier local. Tot ca urmare a eforturilor domnului profesor, regele Mihai I și soția sa, Ana, au vizitat localitatea în data de 25 iunie 1998, iar viitorul președinte Emil Constantinescu a făcut același lucru la 26 septembrie 1995. De asemenea, în fiecare an, este sărbătorită Ziua satului Ion Roată, în data de 24 iunie, tot datorită stăruinței profesorului Man. Având în vedere  prestigioasa activitate în slujba școlii și a comunității, i s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al comunei Ion Roată.

În marea sa lucrare  „Monografia comunei Ion Roată, județul Ialomița” domnul profesor spune: „(…) Acum, aproape de apusul vieții, pot spune că n-am greșit când am ales această comună din Bărăgan. Aici, alături de minunata mea soție și de fiii mei, am trăit cei mai fericiți ani din viață”.

La data de 5 septembrie 2017, Ioan Man a încetat din viață la vârsta de 83 de ani, trecând într-o lume mai bună.

„Cu siguranță, din ceruri, dintre îngeri, domnul profesor ne veghează și ne transmite acea energie pozitivă pentru ca noi, cei de aici de pe pământ, să continuăm ceea ce dânsul a realizat de-a lungul timpului cu atâta muncă și pasiune. Astfel, comuna Ion Roată a pierdut, din păcate, una din marile personalități pe care le-a avut de-a lungul timpului”, a declarat în deschiderea evenimentului Mihai Ghiță, primarul comunei Ion Roată, care și-a amintit de nuielușa prof. Man din partea căruia primea uneori „corecții” și de „castanele”dirigintelui pe vremea când acesta era elev al Școlii Gimnaziale din comuna pe care acum o păstorește.

Gheorghe Dobre, fiul al satului Ion Roată

          Unul dintre fiii de vază ai localității Ion Roată este Gheorghe Dobre, Gică pentru prieteni și cunoscuți, acum președinte al Asociației Culturale „Hellis” și redactor șef în cadrul publicației cu același nume. Gheorghe Dobre își amintește cu nostalgie excursiile făcute împreună cu profesorul Ioan Man, dar și de educația pe care a primit-o de la acesta cât a fost elev al unității de învățământ.

„Mi-a fost mai mult decât un profesor. A fost dascăl și mentor, dar nu numai al meu, ci și al comunității. Venirea sa aici a fost o binecuvântare pentru că a venit cu  încărcătura genetică a ardeleanului și a aplicat-o la noi cu mare succes. Dacă nu era domnul Man, zeci de generații ar fi arătat altfel. Personal, recunosc că n-aș fi fost cel de acum dacă nu l-aș fi cunoscut (…) În fiecare vară organiza excursii prin țară cu elevii, cu rucsacul în spate, cu trenul. Vorbea înainte la școlile cu internat care ne găzduiau cât poposeam acolo (…) Îmi amintesc cum într-una dintre excursii am poposit în satul lui Avram Iancu și am dormit într-o sală de clasă. A doua zi am fost pe Muntele Găina, la Târgul de fete. Nu există o amintire mai frumoasă!”, povestește cu emoții în glas și cu nostalgie, președintele Asociației Culturale „Hellis”.

           

Cazacu Marinică, elevul și colegul prof. Ioan Man

Fostul prefect al județului Ialomița, Cazacu Marinică, este un alt fiu a comunei Ion Roată. Acesta și-a amintit la rându-i, cu aceeași nostalgie, de prof. Ioan Man, căruia i-a fost elev și coleg și pe care acesta îl descrie din mai multe perspective.

„În calitate de elev vă pot spune că lecția de istorie era un spectacol din care ieșeai cu lecția pe jumătate învățată. Nu cred că este cineva care nu-și mai aduce aminte de colindele pe care le cântam cu dumnealui în preajma sărbătorilor, de expedițiile pe care le organiza (…) În calitate de coleg primeai cele mai bune sfaturi și era omul care îți era alături indiferent de situație. Pe directorul Man nu l-am auzit niciodată să ridice tonul, era tot timpul împăciuitor (…) În anul 2000 m-a <<recrutat>> și mi-a cerut să candidez la Primăria Ion Roată. Cât am fost primar a făcut Monografia localității Ion Roată și știu cât efort a depus (…) Decizia luată de Consiliul local pentru atribuirea numelui său Școlii Gimnaziale este una dintre cele mai bune”, a subliniat Cazacu Marinică.

Ce nu se știe despre prof. Ioan Man

Prezent la eveniment, fiul prof. Ioan Man a povestit despre tatăl său lucruri mai puțin știute de comunitate, dar de mare însemnătate.

„(…) Aș vrea să vă spun, în primul rând, că noi, familia, suntem onorați. Prof. Ioan Man a venit din spațiul transilvănean cu niște noțiuni de morală pe care le-a avut formate de acasă, dintr-o familie săracă, dar pe care le-a transmis copiilor și elevilor săi (…) A venit aici pentru că a cunoscut-o pe mama (…) A predat 45 de ani istoria și muzica, dar a avut și alte pasiuni legate de cultură, a fost pasionat de etimologie, a studiat limba latină, a făcut numeroase studii despre istoria antică și medievală. În școală a înființat un muzeu de istorie care era rar ca locație în peisajul istoriei țării din acel moment. Cercul de arheologie înființat aici a avut rezultate extraordinare, dar despre care se știe prea puține lucruri. S-au descoperit, de exemplu, situri din cultura Dridu, o locuință neolitică. A fost pasionat de muzică sens în care a înființat un grup vocal și un cor școlar cu care a avut numeroase rezultate pentru că la toate concursurile la care a participat a venit cu premii. A fost pasionat de folclor (…) a înființat 3 cercuri filatelice, unul la Urziceni, unul la Ion Roată și unul la Valea Măcrișului. Toate aceste pasiuni le-a avut pentru copii, dar, însumate, au dat o pasiune mult mai mare…școala (…) Cel mai bine s-a simțit la catedră unde a avut cele mai mari satisfacții pentru că și-a învățat elevii să fie demni, să fie corecți, i-a învățat noțiunile morale perene care caracterizează țăranul autentic român, credința în Dumnezeu, patriotismul curat și respectul pentru adevăr!”

          Cetățeni de onoare ai comunei Ion Roată

          Ca urmare a unei hotărâri a Consiliului local Ion Roată, mai multe cadre didactice pensionare și fostul medic de familie din localitate au primit distincția de „Cetățeni de onoare” pentru contribuția adusă imaginii comunei.

         Dr. Ștefan Constantina

         Prof. Ghiță Constanța

         Prof. Popa – Văduva Aurelia

         Prof. Popa – Moise Aurelia

         Prof. Paraschiv Carmen Eleonora

         Ed. Chiș Mioara

        Ed. Sima Elena

        Înv. Cîțu Niculina

        Înv. Dinescu Florica

        Prof. Văduva Ion

         Prof. Dinescu Alexandru

        Prof. Paraschiv Nicolae

       Prof. Gheorghe Constantin

       Prof. Ghiță Gheorghe

Publicat pe

„Omul profilat pe cer” – întoarcerea la natură, prin artă

Cei care au cunoscut câmpia în viscolul năpraznic al iernii și în arșița nimicitoare a verii, în lumina crudă a primăverii și în bogăția toamnei, nu o vor părăsi niciodată, poate pentru că doar aici măreția pământului, stihiile naturii și imensitatea cerului se dezvăluie cu grandoarea unui spectacol în care vezi lucrările lui Dumnezeu. Acesta este crezul de o viață al omului și artistului plastic Valeriu Stoica, reputat pictor și zugrav de biserici, trăit încă de la frageda vârstă a studenției prin capitala țării, așadar încă de pe vremea când Bucureștiul își merita supranumele de „micul Paris”, umblat prin lume însoțit de picturile sale cum puțini vor fi umblat, dar care nu a uitat niciodată Movila natală, satul ialomițean în care mergea cu animalele la păscut, cel care se întoarce mereu cu bucurie și nostalgie în locurile din care își trage seva artistică.

          Cunoșteam mai demult visul „omului profilat pe cer” (sintagmă preluată din versul poetului Ion Caraion), pe care Valeriu mi-l dezvăluise cu ocazia unor convorbiri telefonice, iar și iar, ca pe o sfântă obsesie de care artisul părea că nu poate scăpa. Mă invitase să fac parte din „scenariu”, alături de alți prieteni artiști (pictori, scriitori, muzicieni) și bineînțeles că am acceptat, cu bucurie, dar și curiozitate, căci nu prea îmi era clară viziunea sa. Dar într-un scenariu artistic poți intra și fără a cunoaște bine detaliile, acceptând că povestea se poate scrie și pe parcurs, ceea ce nu poți face, în schimb, în cazul altora, cum ar fi, de exemplu, scenariul pentru situații de urgență.

          Sâmbătă, 27 iulie 2019, în ziua Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, s-a împlinit și visul lui Valeriu, tot ca un soi de tămăduire, leacul vindecării de atâta urâciune din lume, de sufocanta corectitudine politică ori falsă politețe orășenească fiind tocmai întoarcerea omului la natură, prin intermediul artelor. Și unde altundeva se putea produce această vindecare, dacă nu în câmpia unde „uriașele energii libere ale acestui pământ și-au păstrat puterea”, putere pe care ne-au transmis-o și nouă, celor care creem și care, cu smerenie și recunoștință, încercăm să reîntoarcem către natură și semeni darurile primite de la Dumnezeu.

          Inițial fusese vorba de o movilă de la mal dunărean, dar așa s-au desfășurat lucrurile încât, în cele din urmă, locul ales a fost o mare întindere din moșia malteziană a poetului și prozatorului Florin Ciocea. În lumina puternică a soarelui aflat la timpul aproape-amiezii, sub un cer prea limpede, prea fără nori, spre nemulțumirea artistului fotograf Mihai Forsea, lucrările tematice (câmpie, ciulini, satul, biserica) ale pictorilor Valeriu Stoica, Tania Dincă și Cornelia Căruntu și-au ocupat locurile pe simezele improvizate mai întâi pe niște scaune, ulterior de-a dreptul rezemate de ciulinii înfloriți, sublimă alăturare între rezultatul artei și motivul inspirațional. În depărtare, se zăreau modernele instalații eoliene de producere a energiei electrice, pe care mi le-am imaginat o clipă, închizând ochii, ca fiind bătrânele mori de vânt. Da, și vântul ne era cumva tovarăș, dar numai atât cât să nu ne deranjeze, dar să amintească faptul că, totuși, ne aflăm la câmpie. Era doar un vânticel binevenit. Privind eolienele, visătorul Valeriu Stoica a exclamat: „A, uite și Movila mea!” și parcă o sclipire fulgerătoare i-a animat privirea.

          În acest decor, am început filmările vernisajului, unde Valeriu, secondat de mine, a făcut o introducere-motivație. Au urmat muzica și poezia care, alături de lucrările plastice, au adus imnuri câmpiei și oamenilor săi. Solista Ioana Marin, într-un splendid costum național autentic, a încântat audiența cu o baladă culeasă chiar de ea din zona noastră, iar soprana Cleopatra David, doctor muzicolog, a interpretat sublim „Ave Maria”. Și-au adus apoi, rând pe rând, omagiul câmpiei poeții din zodia „Helis”: Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre și Florin Ciocea, precum și poeții invitați: Lucia Ovezea, Maria Udrea și Corin Culcea.

          Sigur că am avut și spectatori… mai bine zis un spectator, pe domnul Alex, distins profesor la Facultatea de Arte Plastice, dar nu, n-a fost singurul, căci la fel de cuminte, într-o liniște desăvârșită (cum rar se întâmplă să găsești printre artiști și mai ales printre scriitori) ne-a ascultat și elita canină din ograda de la Maltezi, în frunte cu șeful Nero (nu râdeți!Nero a fost și poet, nu doar un nebun care a incendiat Roma), alături de alți confrați ai săi, printre care am remarcat-o pe cățelușa Lori sau pe câinele Picioruș.

          După încheierea filmărilor (acest eveniment face parte dintr-un proiect mai amplu, care va fi transpus într-un film), după tragerea dublelor, am mai zburdat o vreme printre picturi, ne-am fotografiat cu ele, printre ciulini, pe baloții de paie, apoi, având conștiința misiunii îndeplinite, am trecut la partea relaxantă, anume discuții libere și nelipsitul ospăț (Vorba Cleopatrei: „90 de minute de muncă și 6 ore de distracție”).

          Știu că unora, poate majorității, acest gen de manifestare le poate părea o nebunie. „Țara arde, baba se cheaptănă”, ar fi zis bunica. Ne-am „cheptănat” și noi, chiar la propriu, deși vânticelul ne-a trasformat coafurile în stilul smuls, ba încă pe Cleo o apucase jumulitul sprâncenelor, că un artist, dacă se respectă (nu vorbim de tine, Florin Ciocea!), elimină și cea mai mică nepotrivire și trebuie să fie mereu în acord cu arta lui, adică frumos „în toate cele”. Dar vreau să fie clar acelei majorități că o societate bolnavă nu se poate însănătoși în veci, decât prin trei lucruri: credință, artă și educație. De aceea vorbeam la început de tămăduire. Ne doare tot mai des răutatea lumii, ne dor tot mai mult urâțeniile ei, dar ca să alinăm durerea, nu avem decât o soluție: să o contracarăm cu frumusțea.

          Mi-am amintit, nu fără legătură, ceea ce ne-a spus ghidul de la Acropole anul trecut: că în Grecia Antică, pe Acropole, colina sacră fortificată din centrul Atenei, erau acceptați să trăiască numai intelectualii și artiștii. Li se puneau la dispoziție case și sclavi, tot ce aveau nevoie traiului, și singura lor obligație, în schimb, era să gândească și să creeze. Poate n-o fi fost cea mai bună dintre lumi, dar înflorirea ei de atunci încă își mai trimite razele luminoase până în zilele noastre. Și un lucru e cert: o lume care-și prețuiește intelectualii și artiștii, e o lume mai bună (Se înțelege că vorbim de cei autentici, nu de cei care se consideră intelectuali numai prin prisma unei diplome sau de cei care se autointitulează artiști doar pentru că zbiară aberații într-un microfon sau își fâțâie dotările pe o scenă).

          Cam asta am încercat și noi să facem, cu modestele noastre puteri, să trimitem o rază de lumină a cărei traiectorie încă nu o cunoaștem, însă nădăjduim că ea va străpunge dacă nu veacurile, măcar sensibilitățile câtorva oameni care, la rândul lor, vor trimite alte raze. Am încercat, și poate chiar am reușit, să aducem în atenție „omul profilat pe cer”, ca o sintagmă având conotații profunde, atât de natură religioasă, cât și artistică și umană. Pentru aceasta, maestrul Valeriu Stoica, împreună cu întreaga echipă, merită aplauzele și plecăciunile noastre.

 

 Florentina Loredana DALIAN

 Slobozia, 28 iulie 2019

 

















 

 

 

 

Publicat pe

Candela de veghe

Vernisajul expoziției de icoane și pictură religioasă, în Arhiepiscopia Dunării de Jos, Galați, 15 februarie 2019

 

         Scriam, în 2014, când pictorul Valeriu Stoica și curatorul expoziției a inițiat proiectul: „Sunt oameni care ard peste timp, ard tăcuţi, precum o candelă de veghe. Din când în când, lumina lor e adusă în atenţie de cei meniţi, la rândul lor, să ardă. O candelă de veghe a fost aprinsă şi în proiectul cultural iniţiat de pictorul bisericesc Valeriu Stoica, cel care a adunat în jurul său pictori, poeţi şi solişti.”

         Iată că, „peste timp” candela de veghe a continuat să ardă și a făcut-o în diverse centre culturale: la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, la Muzeul Județean „Ialomița”, la Chișinău și, recent, la Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, din Galați, în data de 15 februarie 2019.

         Vernisajul a avut loc în prezența Înaltpreasfințitului Casian, Arhiepiscop al Dunării de Jos, care a adresat asistenței numeroase un cuvânt de adâncă simțire, amintind faptul că chipul lui Dumnezeu îl putem vedea în oameni și în icoane. Înalpreasfinția Sa, precum și publicul prezent (membri ai Consiliului Eparhial, oameni de cultură, cadre didactice, elevi seminarişti, preoți și credincioși din eparhie) au apreciat în mod deosebit atât lucrările de pe simeze (icoane vechi și noi, iconostase portative și peisaje cu diverse edificii, între care și locașuri de cult) ale pictorilor: Valeriu Stoica, Nicolai Nestor, Maria Iacob și Elena Borundel (primii trei prezenți la vernisaj), precum și programul artistic ce a cuprins muzică și poezie creștină, program susținut de solista Ioana Marin și de poeții: Florentina Loredana Dalian, Daniela Micu, Gheorghe Dobre și Florin Ciocea.

         Mass-media a fost reprezentată de Televiziunea „Trinitas” a Patriarhiei Române, care a transmis un mini-reportaj în cadrul programelor de știri.

         Încheiem cu vorbele alese, bine ticluite ale curatorului expoziției (ce rămâne deschisă până în data de 15 martie a.c.), Valeriu Stoica: „Candela de veghe este, de fapt, un pelerinaj spiritual pe o spirală verticală în lumina transcedentală dăruită cerului şi pământului într-o ardere fără sfârşit.”

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 19 februarie 2019  

 


Publicat pe

Concursul Național de Creație Literară/ Eseu ”Mihai Eminescu” -un deceniu de existență

 

            De ziua Poetului, 15 ianuarie 2019, peste Slobozia ningea poetic, orașul era argintat, învăluit într-un aer nobil, cu miros diafan.  Prin lumea noastră se auzeau vag ecouri din poezii eminesciene, răsunau ici și colo melodiile binecunoscute despre Poet.

            La Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Slobozia aveau loc ultimele pregătiri pentru organizarea Concursului Național de Creație Literară/ Eseu ”Mihai Eminescu”, ajuns anul acesta la a zecea ediție. Festivitatea de premiere a concursului avea să se desfășoare în sala de festivități a Centrului Cultural ”UNESCO” Ionel Perlea” Slobozia, unde publicul era nerăbdător să asiste la manifestarea cultural-artistică ”Dor de Eminescu”, desfășurată sub genericul Ziua Culturii Naționale.

            Amfitrionul acestei manifestări a fost doamna Elena Balog, directorul Bibliotecii Județene ”Ștefan Bănulescu” Ialomița, care a prezentat însemnătatea acestei zile pentru cultura națională și a apreciat tradiția pe care acest concurs literar a consacrat-o deja în rândul tinerilor creatori. Oficialitățile prezente la eveniment, domnul Gae Ionel, vicepreședinte al Consiliului Județean Ialomița, doamna Elena Pacală, director al Direcției Județene pentru Cultură Ialomița, au vorbit despre actualitatea operei eminesciene, despre adaptarea receptării operei eminesciene la tehnologia contemporană, Academia Română lansând aplicaţia digitală "Mihai Eminescu, întreaga operă".  

            Mesajul organizatorilor (prof.  Loredana Stan, prof. Cristina Tender, prof. Alina Roman) care a conținut un scurt istoric al concursului, o analiză a lucrărilor înscrise în concurs și a creaților premiate, a fost prezentat de către subsemnata. S-a accentuat rolul deosebit de important al instituțiilor partenere în cadrul acestui proiect educațional: Inspectoratul Școlar Ialomița, Consiliul Județean Ialomița, care a oferit, pentru al doilea an, premiile în valoare de 1500 de lei, Biblioteca Județeană ”Ștefan Bănulescu” Ialomița, Centrul Cultural UNESCO ”Ionel Perlea” Slobozia, Casa Corpului Didactic Ialomița. Dimensiunea națională a acestui proiect educațional a fost conferită de participarea numeroasă a liceenilor, fiind înscris în concurs un număr de 150 de lucrări, aparținând unor elevi din 28 de județe ale țării și din Republica Moldova.

            S-a menționat, de asemenea, că juriul format din organizatorii concursului  a acordat premiile, mențiunile, premiile speciale, la cele două secțiuni (creație literară și eseu ),  apreciind originalitatea lucrărilor, adecvarea la cerințele regulamentului și  valoarea literară a creațiilor participante la această manifestare cultural-artistică. Creațiile literare premiate au impresionat prin originalitate, prin dorința de a se îndepărta de modelele scriitoricești consacrate, prin stil îndrăzneț și mesaj adaptat consumatorilor tineri de literatură. Versurile elevilor participanți la concurs nu au respectat neapărat prozodia tradițională, imaginile poetice au fost insolite, iubirea fiind o temă dominantă în universul tinerilor creatori. Prozele premiate în cadrul concursului au propus  cititorilor o problematică variată: de la tema războiului, la condiția umană, moartea, exilul interior, călătoria în spațiu și timp. În eseurile înscrise în concurs, elevii au analizat dimensiunea națională și universală a poetului Mihai Eminescu, sub inspirația Anului 2019-Anul  Cărții. Tinerii creatori au fost  preocupați de limba și stilul eminescian, așezându-l pe poet în contextul valorilor universale, realizând interferențe între opera lui Mihai Eminescu și a altor scriitori de referință.

            S-a trecut apoi la înmânarea premiilor Concursului Național de Creație Literară/ Eseu ”Mihai Eminescu”.

            La secțiunea ESEU s-au obținut următoarele premii: Stroe Ana-Maria (Liceul Tehnologic „Toma Socolescu” Ploiești)-premiul I; Gheorghe Maria-Doriana (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Spârlu  Cristina (Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu); Vancea Vivia (Colegiul Tehnic ”Traian Vuia” Oradea) -premiul al III-lea; Stoica Ștefan– Lucian (Liceul de Arte "Ionel Perlea" Slobozia)-mențiune; Cojocaru Bianca Maria (Colegiul ”Gheorghe Tătărescu” Rovinari); Untură Roxana (Colegiul ”Vasile Lovinescu” Fălticeni); Dumitru Mădălina (Liceul Teoretic „Ion Gh. Roșca” Osica de Sus, jud.Olt); Goția Monica Ștefana (Liceul ”Don Orione” Oradea ); Cioplea Sorina Nicoleta Mădălina (Liceul Tehnologic „Matei Basarab” Strehaia); Mihai Ionuț (Liceul Teoretic „Ioan Cotovu” Hârșova); Scorțaru Adela Adriana (Colegiul Național "Spiru Haret" Târgu- Jiu); Nicolae Cătălina-Gabriela (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Manea Lidia-Elena (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Popescu Ionel (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia)-premii speciale.

            La secțiunea CREAȚIE LITERARĂ- POEZIE s-au obținut următoarele premii:

Panait Raluca-Maria (Liceul Teoretic ,,Mihai Viteazul”, Caracal)-premiul I; Borisov Andreea-Miruna (Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil” Tulcea)-premiul al II-lea; Panait-Drăghici Ioana (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Mocanu Sabrina (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia)-premiul al III-lea; Coroamă Ioan (Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” Iași); Maftei-Boroi Alexandra Iulia (Școala Centrală București); Rîndașu Sorina (Liceul cu Program Sportiv Suceava)-mențiuni; Munteanu Roxana (Colegiul Tehnic „Costin D. Nenițescu” Pitești); Grigore Cristina Roxana (Liceul Teoretic “Dimitrie Bolintineanu” București); Călin Alina (Liceul Tehnologic „Ion Mincu”, Vaslui); Barbu Delia Ionela (Colegiul Național ”Zinca Golescu” Pitești); Mihalcea Cosmin (Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu„ Constanța); Horodincu Teodora (Liceul ”Dimitrie Cantemir” Darabani); Ciocioi Ionela-Andreea (Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu”, Târgu- Jiu); Stan Maria-Magdalena (Colegiul Economic “Virgil Madgearu” Ploieşti ); Ardeleanu Roxana (Liceul Tehnologic „Nicolae Titulescu” Medgidia); Donciu Victoria (Liceul Teoretic Puhoi, satul Puhoi, r-l Ialoveni, Republica Moldova); Donciu Gabriela (Colegiul Tehnic Energetic București); Marin Andreea (Colegiul Național „Elena Cuza”, Craiova); Marin Cosmina Gabriela, Culea Claudia Roxana, Negoiță Anca, Vizitiu Pietrăreanu Maria Emilia (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia)-premii speciale.

            La secțiunea CREAȚIE LITERARĂ- PROZĂ s-au obținut următoarele premii:

Lascu Luiza-Cristina (Colegiul Național” Spiru Haret” Târgu Jiu)-premiul I; Bocșa Briana (Liceul Teoretic ”Adam Muller Guttenbrunn”Arad)-premiul al II-lea; Duță Adrian Florin (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Moise Irina (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia)-premiul al III-lea; Nicoară Lorena (Liceul Teoretic “Dimitrie Bolintineanu” București); Ivanov Traian Bogdan (Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil” Tulcea); Șerban Irina (Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Galați);-mențiuni; Ionescu Dan (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Brăcaci Alina (Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia); Prodescu Vasile-Rareș (Liceul ,,Constantin Brâncoveanu” Horezu); Mîțan Elena (Liceul Tehnologic ,,Tomşa-Vodă” Solca, Suceava); Meleca Nicoleta (Liceul Teoretic ”Ion Luca Caragiale”, Orhei, Republica Moldova); Goția Monica Ștefana (Liceul ”Don Orione” Oradea); Argeșeanu Ștefania Alexandra (Liceul Tehnologic “Constantin Nicolăescu  Plopșor ”Plenița, Dolj); Sinca Cosmin (Liceul Teoretic ”Iulia Hasdeu” Lugoj); Telegdi Sarah (Liceul Teoretic ,,Adam Müller Guttenbrunn” Arad); Mărginean Alexandru (Colegiul Național ,,Grigore Moisil” București); Stoica  Ionela (Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui)-premii speciale.

            Premianții prezenți la festivitate au citit fragmente din lucrările personale.

            Publicul prezent în sala Centrului Cultural a fost impresionat de profunzimea mesajului transmis de eleva Gheorghe Maria Doriana în eseul său premiat: ”Talentul lui Mihai Eminescu este incontestabil, iar influența pe care a oferit-o literaturii românești este remarcabilă. Nu mulți au reușit să devină modele ale literaturii prin unicitatea pe care au reprezentat-o nu doar la momentul existenței sale, cât și în eternitate. Trebuie să afirmăm că Eminescu nu se va pierde în negura timpului, nu doar pentru că vor exista mereu adepți ai acestuia, ci și pentru contribuția pe care a dăruit-o conștiinței românești. Eminescu a revoluționat un viitor pe care nu l-a trăit fizic, dar pe care-l trăiește prin poeziile sale. El nu a fost doar un romantic, pierdut în poeziile sale, ci un om care și-a dedicat viața și poporului român, analizând societatea din care făcea parte și implicându-se în viitorul acesteia.”

            Poezia ”Copil” a elevei Panait-Drăghici Ioana a stârnit aplauze și a emoționat datorită problematicii versurilor:Sunt un copil./Mă simt mică în lumea asta mare./Obiectele din jurul meu/Devin zgârie-nori./Casa mea e un labirint./Mă pierd in ea ușor./Dulapul mi-e apartament./Deși mama zice că nu mai încap pe ușă.//Sunt un copil./N-am decât o datorie:/Să mă joc./Și asta fac în fiecare zi./De-a doctorul, de-a părintele, de-a omul mare…/Devine obositor./Dar trebuie să mă joc chiar dacă nu mai pot./Mama zice că în curând nu va mai fi un joc.// Sunt un copil./Trăiesc într-un basm./În fiecare zi îl văd/Pe Făt-frumos, pe Zmeu,/Pe Dumnezeu și hamsterul meu./Vorbesc cu ei și ne distrăm./Dar, din când în când/Râsul se oprește și ei tac./Iar o aud pe mama:/Trebuie să crești mare.//”

                ”Povestea de dragoste” citită de eleva Mocanu Sabrina a confirmat talentul literar al tinerilor premiați la concurs: ”M-ai abandonat pe o canapea șubredă, cu miros de naftalină,/
Un călău cu un surâs divin,/O nălucă ce-a posedat fiecare neuron, contaminându-l cu otrava unor scenarii false. /Mi-ai inundat gândul cu vedenii /pe care apoi le-am pus în runele unei  vechi biblioteci./Când arcurile ruginite s-au rupt, am alunecat în abis, /Dar nu ne înghițise aceeași gaură neagră./Așa eram noi făcuți,/un sistem solar  sfârșit apocaliptic, iar altul, deja în explozie. /Tu străluceai în extaz, /Eu așteptam să mă cutreieri mereu și mereu/”

                Fragmentul din proza ”Claustrofobie” citit de elevul Duță Adrian-Florin a impresionat spectatorii prin frumusețea narațiunii și maturitatea stilului artistic: ”Simt mișcările liftului, simt un gol în stomac, chiar dacă nu pot decide care e de fapt cauza, îmi simt picioarele cum se împotrivesc presiunii din podeaua liftului; simt ușor cum liftul parcurge fiecare etaj. Prin toate crăpăturile, pe la marginea oglinzii și pe la uși simt cum pătrunde atât mirosul pământului în plină arșiță, îmbinat cu mirosul asfaltului după ploaie. Aud picături de ploaie, de parcă mi-ar lovi pervazul și simt pe buze gustul unei cafele pe care nu am băut-o niciodată, o cafea care probabil m-a așteptat pe masă unui bar, în urmă unei invitații refuzate. Liftul continuă să urce, iar temperatura pare că începe să scadă. Prin crăpături nu mai simt mirosul ploii, ci mai degrabă un vânt aspru, nu atât de rece pe cât de înțepător. Dar e un vânt ciudat, căci îmi pătrunde în minte și îmi întipărește aici o imagine. Ritmul vântului se sincronizează cu mișcările fluide ale ramurilor unei sălcii înfipte în malul unui rău, un loc unde nu am reușit niciodată să ajungem împreună, în spatele cortinei ce s-a așternut peste ochii mei. Cred că am mai urcat un etaj: simt acum un miros familiar, exact ca în casa bunicii: fursecuri și scorțișoară. Îi simt mâna cum se mișcă de-a lungul spatelui meu, urcă și se oprește în părul meu, fiecare deget împletindu-se ușor printre buclele mele. Aud apoi în depărtare o ușă și glasul unei mame.”

            Rândurile acestei cronici nu pot reda cât mai plastic și convingător emoțiile tuturor tinerilor premiați, seriozitatea cu care aceștia și-au asumat rolul de creatori de opere literare, dar trebuie să  conțină mulțumirile calde adresate tuturor instituțiilor implicate în acest proiect educațional și aprecierile față de elevii și profesorii coordonatori, participanți la a zecea ediție a  Concursului Național de Creație Literară/ Eseu ”Mihai Eminescu”. A fost un spectacol în sine această paradă de talente, care fac parte dintr-o generație în care nu doar tinerețea e o calitate, ci și curajul opiniei, dorința de cunoaștere, vizionarismul, spiritul pătrunzător, respectul față de modelele culturale, sunt atribute ale valorii.

            De ziua Poetului, 15 ianuarie 2019, peste lumea noastră a nins cu poezie, emoție și frumos, așa cum va ninge în fiecare iarnă românească.

prof. Loredana Stan

Publicat pe

VELADIYE  NASIROVA : SURGHIUNUL – CUM A FOST POSIBIL?

   „ Mama noastră – Veladiye Ametovna Nasîrova, s-a născut la 4 mai 1922 în satul Qîzîltaș, din reg.Yalta; a murit la data de 24 ian.2009 în orașul Qoqand din Uzbekistan. Înainte de război începuse să studieze la Institutul Pedagogic de filologie din Aqmescit. Dar războiul, apoi surghiunul, nu i-au permis să-și continuie studiile” – așa își începe amintirile despre Veladiye Nasîrova fiul ei, Ruslan Mustafaev. Ne exprimăm recunoștința și mulțumirile pentru Duslan aga și Akim Müstiafaev pentru ajutorul acordat în redactarea acestor amintiri.(Revista „NENKECAN”(se pronunță NENKEGEAN)nbr.18  / 2017, pag.6-13); traducerea din lb.rusă  – de  E.Bekirov)   

„Noi am intrat în Bagceasaray în ziua de 17 aprilie 1944, orele 15,00 când orașul a fost eliberat de trupele germane(.Ne-am îndreptat spre comitetul raion al (n.n. de partid comunist). (…) Eu, secretar al Comsomolului, îl cunoscusem pe Murtazaev la Krasnodar, el acum era secretarul prim. La Bagceasaray erau aduși mulți răniți, din împrejurimi și din Aqyar (Sevastopol). Trebuia să deschidem un spital.(…) A doua zi, Murtazaev m-a chemat urgent în biroul lui. Acolo l-am cunoscut pe comisarul Mustafaev Selim aga, șeful partizanilor crimeeni de sud după unirea tuturor partizanilor antifasciști tătari din munții Crimeii. Ne-am salutat cu repect, apoi am observat că Mustafa aga nu-și dezbrăcase încă hainele de partizan. „Abia de câteva zile am terminat războiul din pădurile noastre”, n-am apucat să mă schimb, acum am fost chemat la partid, la obkom, a mai spus el.  Trebuie să merg la Aqmescit(Simferopol). Lângă el se mai afla un om, unul din comandanții partizanilor otrad. *-Uite, ascultă cum Selimov îl laudă pe Muedinov al tău, a spus Murtazaev.(îl propusesem ca secretar II) 

*-Ai făcut o treabă bună luându-l pe Muedinov ca secretar II, a încheiat Selim   ov. Merită flăcăul! Este curajos, el era razvezka la noi, ne dădea informații foarte bune. Rămâneam uimiți de spiritul lui de observație. Orașul îl considera  dușman, ba erau chiar să-l omoare. Le-a suportat pe toate. Comandamentul a luat în considerație curajul și abnegația sa ( sub acoperire lucra la nemți) și l-a decorat cu „Steaua Roșie”.(…) Atunci i-am pus la dosar caracterizarea.                        

 

Partizani tătari antifasciști din grupul de sud unit(1942-1944)

Au trecut ani…În 1946 , eram la Andijan, Uzbekistan. Într-una din zile am fost chemată la NKVD. Omul care m-a primit mi-a făcut semn să iau loc. Apoi, a trecut direct la subiect: să-i vorbesc despre Muedinov cu observația ”trebuia să știți pe cine luați la muncă în cadrul comitetului de partid raional. Eu am sărit de la locul meu:                                                                  

– Ce spuneți dv? Muedinov n-a fost trădător. Era un partizan curajos și războinic! Partidul  l-a lăsat în oraș. A intrat în serviciul poliției ocupându-se de „razvedka”. A primit medalia „Steaua Roșie” din partea comandamentului de partizani uniți în sud. Despre el puteți consulta caracterizarea acestui comandament.                                                       *-Ai vreun martor care să susțină ideea aceasta? Eu lăsasem atunci la Aqmescit toate actele cu referire la Muedinov, în cadrul oblast comsomol-ului. Tovarășul Selimov, comisarul partizanilor de sud uniți trăiește la Tașkent, el poate să dea mărturie. Vitejii partizani fuseseră declarați haini, trădători, fuseseră arestați, aruncați în închisori sau în lagăre. Ei erau jertfele surghiunului nostru, ei nu aveau nici măcar posibilitatea să-și dovedească adevărata identitate. Au mai trecut ani…În 1981 am primit o scrisoare din Crimeea. Oare cine putea să-mi scrie mie din Crimeea? Când am deschis plicul, am văzut că îmi scrisese Muedinov. Da, da, Useyin îmi scrisese. Cum a ajuns el în Crimeea? Useiyn scria că a stat 6 ani la închisoare, apoi a fost eliberat. Recunoscându-i -se drepturile, a primit voie ca să trăiască în Crimeea. Fiind „Partizanul Marelui Război al Patriei” i-au redat medalia aceasta, Dar ordinul „Steaua Roșie” nu i s-a înapoiat. După o perioadă scrisorile ne-au fost întrerupte.(…) Către sfârșitul lunii aprilie 1944 am înmormântat cu mare alai trupurile comsomoliștilor podpolieci care fuseseră uciși de nemți înainte de eliberarea Bagceasaray-ului. Am făcut această înmormântare de suflet la rugămintea părinților lor. Erau 22 de comsomoliști  tătari.În plus, i-am înmormântat și pe acei răniți din spitale, care au murit după ce apăraseră ca soldați orașul Aqyar. Îmi amintesc câteva nume ale voluntarilor: Rebya Gepparova, Suvade Useiynova, Sidika Halilova, Bilal Osmanov, Mustafaeva, Uriye  Osmanova, Umerov, Suvade Muratova, Rudenko,Tarasova, Diana Safarova, Irina Bugașceva și, firește, Useiyn Muedinov. Mai erau și alții. Ei au muncit cu devotament sovietic pentru a se întemeia comitetul raional, spitalele, armatele necesare, frontul, deseori pregătind cadouri de la ei pentru răniți. Da, însă, curînd, viața oamenilor va fi spulberată, în 20 de minute, ei, fiii unui popor întreg vor rămâne fără de niciun drept! Nimeni nu știa de drama trăită de către ceceni și inguși în februarie 1944. Răniții spitalelor spuneau: „voi sunteți un popor minunat, aici ne simțim ca acasă! Ne îngrijiți și ne mai aduceți mâncăruri de ale voastre de acasă. În data de 15 mai 1944 a intrat în biroul meu una dintre fetele activiste ale comsomolului,Uri ye Osmanova, spunând speriată: *-Veladiye! Cică au de gând să-i trimită în surghiun pe tătarii crimeeni! Mi-a spus locotenentul rănit care locuiește în casa noastră. Așa mi-a spus: „Nici eu nu cred, pentru că este foarte greu să scoți un popor întreg din țară! Oricum, voi să fiți pregătiți pentru orice eventualitate, pregătiți-vă mâncare! De frică, am alergat la tine, poate că tu știi ceva… Nici eu n-am crezut, se discuta despre cei care au colaborat cu nemții în vremea ocupației germane, dar nu era de crezut că tot poporul se va trimite în surghiun. Așadar, am liniștit-o pe Uriye.(…)                                                                                                    

În dimineața zilei de 17 mai  (n.n. 1944) a venit mama. Ei (ea și fratele meu) abia acum reveniseră la Aqmescit-ul eliberat de ocupație (n.n. germană). După ce ne-am salutat, eu m-am repezit la comitetul raional. Seara, m-am întors devreme acasă. Mama m-a anunțat că va pleca să-și viziteze rudele. Nu puteam să ne închipuim nenorocirea care urma peste câteva ore să ne lovească! În 20 de minute poți să-ți părăsești locuința pentru totdeauna? ! Mamele își vor pierde copiii, copiii se vor rătăci de mame! Ani de căutare prin Urali, Asia Centrală, Siberia, ne vor măcina sufletele și trupurile înfometate și bolnave de spaimele secolului!  Foștii partizani (n.n. anifasciști) vor primi lagăr pentru 25 de ani! (…)

Revista Nenkegean apare sub directa coordonare a d-nei Zera Bekirova ( textul meu este o traducere din paginile 6 -13.

În zorii zilei de 18 mai la ora 5 ,00 (n.n. 1944) cineva a bătut la poarta noastră. Tanti Ayșe a deschis.Au intrat înăuntru oameni înarmați, ostași. Eu eram adeseori chemată în miez de noapte la muncă. De aceea nu m-am gândit la ceva rău. M-am îmbrăcat repede și am ieșit în curte. În fața mea s-a oprit locotenentul NKVD  /- Ce s-a întâmplat? Sunt chemată la lucru? am întrebat eu.  El tăcea. Apoi, privindu-mă în ochi, a vorbit cu voce înceată: *-Partidul și guvernul URSS, conform hotărârii comitetului executiv, a decis surghiunul tătarilor crimeeni din Crimeea. El a mai spus câte ceva, dar eu nu înțelegeam.  *- Pe cine scot din țară? Unde îi scot?  Locotenentul a repetat. *- Toți sunteți scoși, împreună cu guvernul Crimeii. Deci, locotenentul care lucra în medicină, Iza Dalinski și căpitanul rănit au avut dreptate. Ia uită-te, n-am crezut în vorbele lor… Acum, nici acum nu cred, chiar după ce am auzit vorbele locotenentului NKVD! Eu devenisem de piatră, acolo unde mă aflam, eram inconștientă. Privirile mi s-au întunecat, în gât simțeam un pumn care mă sufoca. (…) Când am terminat de dat în primire actele de la locul de muncă, am fost duși în locul unde fuseseră adunați toți locuitorii tătari din Bagceasaray. Eu eram cu Sayde, aveam de o parte și de alta soldați înarmați. La capătul străzii l-am văzut pe Murtazaev dus între soldați. El era îmbrăcat ca întotdeauna în haine militare, pe piept strălucea medalia „Pentru apărarea Aqyar-ului” Șchiopăta. (…) În timpul ocupației (n.n. germane) aici, în maidanul orașului nemții adunau oamenii pe care apoi îi împușcau. De aceea tătarii strigau, crezând că rușii vor proceda la fel, împușcându-i. Mulți oameni fuseseră scoși în 15-20 de minute din casele lor. Nu aveau decât hainele de pe ei. (n.n. din alte mărturii știm că cei care s-au opus erau împușcați, conform ordinului).(…) La ora 10,00 dimineața ne-au urcat în vagoane. Se pare că aceste vagoane erau de transport marfă. Vagoanele erau împărțite în trei părți, de cîte două etaje. În loc de ferestre aveau o deschidere de 20 cm care fusese închisă cu scânduri prinse în cuie. Noi am avut parte de un vagon special, eram 10 oameni cu membrii familiilor noastre. Numai mama mea fusese trimisă cu primul eșalon. În alte vagoane erau câte 30-35 de oameni. Toate erau păzite. Era înterzisă deschiderea ușilor. Nu aveam voie să coborăm ca să luăm apă, setea era unul dintre dușmanii noștri. După 20 de zile de drum oamenii au simțit căldurile înăbușitoare ale Asiei  Centrale. Drumul nostru în Uzbekistan a durat o lună. Pe noi ne-au oprit la colhozul Urgut din raionul Ahunbabaev regiunea Samarkand. Acolo, ne așteptau alte necazuri (n.n. din alte surse am aflat că uzbecilor li se spusese că vor veni criminali, de aceea au fost primiți cu pietre…Abia când au coborât bătrînii cu bărbile albe, femeile cu părul alb și copiii soldaților de pe frontul antihitlerist, strigând: „Allah! Allah! și sărutând pământul, uzbecii au înțeles cine erau surghiuniții).(…) Evenimentele tragice ale acelor ani nu ni le amintim ușor. Da! Însă tinerii nu trebuie să uite rănile care vor mai sângera multă vreme pe trupurile poporului nostru. Și, la asemenea fapte, trebuie să adăugăm forța supraviețuitorilor. 

Traducere şi prezentare: Guner Akmolla