Publicat pe

„Omul profilat pe cer” – întoarcerea la natură, prin artă

Cei care au cunoscut câmpia în viscolul năpraznic al iernii și în arșița nimicitoare a verii, în lumina crudă a primăverii și în bogăția toamnei, nu o vor părăsi niciodată, poate pentru că doar aici măreția pământului, stihiile naturii și imensitatea cerului se dezvăluie cu grandoarea unui spectacol în care vezi lucrările lui Dumnezeu. Acesta este crezul de o viață al omului și artistului plastic Valeriu Stoica, reputat pictor și zugrav de biserici, trăit încă de la frageda vârstă a studenției prin capitala țării, așadar încă de pe vremea când Bucureștiul își merita supranumele de „micul Paris”, umblat prin lume însoțit de picturile sale cum puțini vor fi umblat, dar care nu a uitat niciodată Movila natală, satul ialomițean în care mergea cu animalele la păscut, cel care se întoarce mereu cu bucurie și nostalgie în locurile din care își trage seva artistică.

          Cunoșteam mai demult visul „omului profilat pe cer” (sintagmă preluată din versul poetului Ion Caraion), pe care Valeriu mi-l dezvăluise cu ocazia unor convorbiri telefonice, iar și iar, ca pe o sfântă obsesie de care artisul părea că nu poate scăpa. Mă invitase să fac parte din „scenariu”, alături de alți prieteni artiști (pictori, scriitori, muzicieni) și bineînțeles că am acceptat, cu bucurie, dar și curiozitate, căci nu prea îmi era clară viziunea sa. Dar într-un scenariu artistic poți intra și fără a cunoaște bine detaliile, acceptând că povestea se poate scrie și pe parcurs, ceea ce nu poți face, în schimb, în cazul altora, cum ar fi, de exemplu, scenariul pentru situații de urgență.

          Sâmbătă, 27 iulie 2019, în ziua Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, s-a împlinit și visul lui Valeriu, tot ca un soi de tămăduire, leacul vindecării de atâta urâciune din lume, de sufocanta corectitudine politică ori falsă politețe orășenească fiind tocmai întoarcerea omului la natură, prin intermediul artelor. Și unde altundeva se putea produce această vindecare, dacă nu în câmpia unde „uriașele energii libere ale acestui pământ și-au păstrat puterea”, putere pe care ne-au transmis-o și nouă, celor care creem și care, cu smerenie și recunoștință, încercăm să reîntoarcem către natură și semeni darurile primite de la Dumnezeu.

          Inițial fusese vorba de o movilă de la mal dunărean, dar așa s-au desfășurat lucrurile încât, în cele din urmă, locul ales a fost o mare întindere din moșia malteziană a poetului și prozatorului Florin Ciocea. În lumina puternică a soarelui aflat la timpul aproape-amiezii, sub un cer prea limpede, prea fără nori, spre nemulțumirea artistului fotograf Mihai Forsea, lucrările tematice (câmpie, ciulini, satul, biserica) ale pictorilor Valeriu Stoica, Tania Dincă și Cornelia Căruntu și-au ocupat locurile pe simezele improvizate mai întâi pe niște scaune, ulterior de-a dreptul rezemate de ciulinii înfloriți, sublimă alăturare între rezultatul artei și motivul inspirațional. În depărtare, se zăreau modernele instalații eoliene de producere a energiei electrice, pe care mi le-am imaginat o clipă, închizând ochii, ca fiind bătrânele mori de vânt. Da, și vântul ne era cumva tovarăș, dar numai atât cât să nu ne deranjeze, dar să amintească faptul că, totuși, ne aflăm la câmpie. Era doar un vânticel binevenit. Privind eolienele, visătorul Valeriu Stoica a exclamat: „A, uite și Movila mea!” și parcă o sclipire fulgerătoare i-a animat privirea.

          În acest decor, am început filmările vernisajului, unde Valeriu, secondat de mine, a făcut o introducere-motivație. Au urmat muzica și poezia care, alături de lucrările plastice, au adus imnuri câmpiei și oamenilor săi. Solista Ioana Marin, într-un splendid costum național autentic, a încântat audiența cu o baladă culeasă chiar de ea din zona noastră, iar soprana Cleopatra David, doctor muzicolog, a interpretat sublim „Ave Maria”. Și-au adus apoi, rând pe rând, omagiul câmpiei poeții din zodia „Helis”: Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre și Florin Ciocea, precum și poeții invitați: Lucia Ovezea, Maria Udrea și Corin Culcea.

          Sigur că am avut și spectatori… mai bine zis un spectator, pe domnul Alex, distins profesor la Facultatea de Arte Plastice, dar nu, n-a fost singurul, căci la fel de cuminte, într-o liniște desăvârșită (cum rar se întâmplă să găsești printre artiști și mai ales printre scriitori) ne-a ascultat și elita canină din ograda de la Maltezi, în frunte cu șeful Nero (nu râdeți!Nero a fost și poet, nu doar un nebun care a incendiat Roma), alături de alți confrați ai săi, printre care am remarcat-o pe cățelușa Lori sau pe câinele Picioruș.

          După încheierea filmărilor (acest eveniment face parte dintr-un proiect mai amplu, care va fi transpus într-un film), după tragerea dublelor, am mai zburdat o vreme printre picturi, ne-am fotografiat cu ele, printre ciulini, pe baloții de paie, apoi, având conștiința misiunii îndeplinite, am trecut la partea relaxantă, anume discuții libere și nelipsitul ospăț (Vorba Cleopatrei: „90 de minute de muncă și 6 ore de distracție”).

          Știu că unora, poate majorității, acest gen de manifestare le poate părea o nebunie. „Țara arde, baba se cheaptănă”, ar fi zis bunica. Ne-am „cheptănat” și noi, chiar la propriu, deși vânticelul ne-a trasformat coafurile în stilul smuls, ba încă pe Cleo o apucase jumulitul sprâncenelor, că un artist, dacă se respectă (nu vorbim de tine, Florin Ciocea!), elimină și cea mai mică nepotrivire și trebuie să fie mereu în acord cu arta lui, adică frumos „în toate cele”. Dar vreau să fie clar acelei majorități că o societate bolnavă nu se poate însănătoși în veci, decât prin trei lucruri: credință, artă și educație. De aceea vorbeam la început de tămăduire. Ne doare tot mai des răutatea lumii, ne dor tot mai mult urâțeniile ei, dar ca să alinăm durerea, nu avem decât o soluție: să o contracarăm cu frumusțea.

          Mi-am amintit, nu fără legătură, ceea ce ne-a spus ghidul de la Acropole anul trecut: că în Grecia Antică, pe Acropole, colina sacră fortificată din centrul Atenei, erau acceptați să trăiască numai intelectualii și artiștii. Li se puneau la dispoziție case și sclavi, tot ce aveau nevoie traiului, și singura lor obligație, în schimb, era să gândească și să creeze. Poate n-o fi fost cea mai bună dintre lumi, dar înflorirea ei de atunci încă își mai trimite razele luminoase până în zilele noastre. Și un lucru e cert: o lume care-și prețuiește intelectualii și artiștii, e o lume mai bună (Se înțelege că vorbim de cei autentici, nu de cei care se consideră intelectuali numai prin prisma unei diplome sau de cei care se autointitulează artiști doar pentru că zbiară aberații într-un microfon sau își fâțâie dotările pe o scenă).

          Cam asta am încercat și noi să facem, cu modestele noastre puteri, să trimitem o rază de lumină a cărei traiectorie încă nu o cunoaștem, însă nădăjduim că ea va străpunge dacă nu veacurile, măcar sensibilitățile câtorva oameni care, la rândul lor, vor trimite alte raze. Am încercat, și poate chiar am reușit, să aducem în atenție „omul profilat pe cer”, ca o sintagmă având conotații profunde, atât de natură religioasă, cât și artistică și umană. Pentru aceasta, maestrul Valeriu Stoica, împreună cu întreaga echipă, merită aplauzele și plecăciunile noastre.

 

 Florentina Loredana DALIAN

 Slobozia, 28 iulie 2019